Dat, dicat, dedicat. Minerva CHIRA: „PRĂPASTIA DIN CARE SINGUR TE ÎNALŢI”*

Poezia…

De data aceasta, volumul are şi un alt statut. De simbol, zic eu. Iar argumentele se circumscriu în teritoriul suferinţei. Pe lîngă existenţa diurnă, în care verbul accelerează mersul nostru spre nimicnicie, întîmplările din ADN-ul nostru şi al semenilor adună mînunchi de boală peste Fiinţă.

Minerva Chira n-a privit niciodată întîmplările lumii ca pe o răzbunare nemiloasă a sorţii. Dar a ştiut să ridice la nivel de generalizare durerea. Cuibărită, asemenea gesturilor diavoliceşti, în lucrurile mărunte ale trecerii noastre.

Există o primă şi a doua parte în poemele întinse pe mai bine de 150 de pagini. Prima parte, e un periplu cît se poate de real prin lumea asta largă. Autoarea hălăduieşte prin Peru, Ecuador, Africa de Sud, Zimbabwe, Zwaziland, Israel, Argentina, Ţara de Foc, Brazilia, Uruguai, Olanda, Belgia, Luxemburg, Japonia sau Coreea de Sud. Iar în partea a doua, tangajul ne poartă prin alte lumi. Sau limbi, pentru că autoarea adună traducerile poemelor sale, disipate în varii volume de pe mapamond.

V-am promis, însă, că vom desluşi împreună sensul simbolului din poemele cărţii. Am pomenit deja de durere. Şi ar fi nedrept să nu vorbim şi de spaime. Şi, e clar, oricît de departe ar merge, ori pe unde şi-ar purta paşii, nedreptăţile sorţii ajung fiinţa plăpîndă. Parafrazîndu-l pe Horia Bădescu**, aş spune că orinde s-ar afla, poeta caută semnele a ceea ce o tulbură şi o înminunează. Iar cu semnele durerii, ea creează o nouă lume, un alt nivel de realitate în care inexprimabilul fiinţei omeneşti se revelează mult mai puternic, mult mai deplin în splendoarea sa.

Iată: Hotare jefuite, ieşirea din fagure fierbinte/ Psalmodiez în faţa ghişeului la care se vînd bilete/ pentru trenul tras pe linia moartă/ Zgîrcenia paiului, hăţişuri în sînge/ Muntele Sion pe umeri, Mormîntul lui David în spate/ Braţe întinse după nimeni/ Priviri de pe Muntele Tabor/ din Bazilica Schimbării la Faţă/ Prin ceaţa din viitorul meu zburătăcesc/ rînduri trimise de crater/ Degetul arătător e întins/ Rămîn cu Sfîntul Ioan Hozevitul/ firul care mă susţine cum arată?/ „Să vie asistenta, curge perfuzia pe jos!”/ „Nu-i nimic, intră şi-n venă cît s-a risipit!”/ Mă cheamă albul zăpezii spre Mormîntul Sfînt/ Undele mării din scoică multiplică gălbenuruşi/ Murmur sau şoaaptă?

Şi din nou adevărul bădescian: „poetul îl duce pe cititor împreună cu el în universul poemului, acolo unde se dezvăluie frumuseţea şi dramatismul omului şi al lumii. Poetul şi cititorul său se află … prinşi împreună în poem, în cîntec”***.

„Acasă, acasă m-aşteaptă grămada de lemne/ parcă ar fi tata/ Cît de darnică e mama-fîntînă/ Cele două vase de la Cana sînt pline/ Aprind focul – scîntei prind să scapere/ Firul de iarabă susţine învelişul de gheaţă să-l apere”.

Doar întoarcerea acasă (Urbe clujeană), acolo unde, de fapt, s-au născut toate spaimele, aduce, zic, mîngîiere: „Ay, stîlpii din Grădina Botanică/ concuraţi de cedri seculari/ cu sîrmele gemînd de energii/ întinse mie/ pasăre singură în stol/ stol călător/ şi viaţa mea curgînd prin viaţa lor/ să electrocuteze nu sînt în stare/ Nici să se lipească de aripioare”.

Restul e alinare.

Radu VIDA

* Casa cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015

** Horia Bădescu, Dacă Orfeu, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2015, pg. 35

*** ibidem