Dat, dicat, dedicat Iulia Iacob: ERA GLACIARĂ*

Poate că mă înşel, dar tinereţea este limanul fără de tihnă, ce nu cunoaşte (încă) surîsul viclean al vîrstelor înaintate. Pe această insulă, tot mai locuită, mesajul e dezimvolt şi jovial, cu agreabile familiarităţi între generaţii, ce îndeamnă la meditaţie. Şi surprinderea clipei. Acea aglomerare a Timpului, care poate fi cînd fîlfîirea unei amărîte de secunde, fragedă, dar plină de sevă, cînd tîrşîirea picioarelor grele ale unui întreg veac bătrîn şi însingurat.

Acolo, din tainiţa clipei vine şi sfîrşitul şi începutul cel nou. Drumul ce duce de la copilărie la maturitate. Infinitul se reproduce prin fapte particulare, iar modificările sînt consemnate aproape întotdeauna bipolar (finit-infinit). Nu e nevoie să-l fi citit pe marle Lao Zi pentru a intui că fiecare din noi încearcă să-l prindă, dar să nu-l ajungă, să încerce să-l vadă dar să nu-l zărească, să-l asculte dar să nu poată fi cuprins decît cu mintea.

Iulia Iacob ne poartă pe un drum făurit exclusiv de clipa cea repede trecătoare. Şi spune tot, în proza poematică a ceea ce, la vechii chinezi, însemna dao. O blîndă trecere de la corporal la metafizic, în care autoarea surprinde plinul şi golul existenţei. Cu o imensă cantitate de talent.

13
Extazul dinainte să urc pe scenă. Pipăi agrafele din bretonul meu, care o să cadă, şi singurul lucru la care mă pot gîndi e o alergare în jurul clădirii, desculţă, cu cîteva secunde înainte să intru pe scenă. Apoi încordarea din pieptul meu. Lumina care mi se ţese pe faţă cînd ating pianul. Trăiesc pentru asta.

Nu e poezie. Dar proza aceasta, pe care aş îndrăzni s-o numesc minimalistă, trăieşte din seva marilor şi nerostitelor poeme. O confesiune ce aminteşte de jurnalele de pension, transmiţînd un mesaj chiar prin titlul acestei intelecţii. Emoţiile se concentrează în căutările sinelui printre meandrele vremii, iar nonconformismul arată cu degetul la realităţile din sinele cotidian.
Sînt 1081 de proze minimale, cum zic, şi, în final, o premoniţie: „Toate zilele o să fie complete. Iar eu o să lucrez. O să manifest. Şi o să cresc”.

Evident că în Era glaciară nu poate fi decît frig printre statui. Dar seninul din ochii autoarei anunţă grabnică încălzirea globală.
Radu VIDA
* Iulia Iacob – Era glaciară, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2015