Dat, dicat, dedicat Ce se află la capătul curcubeului?

Primesc carte din depărtări… apropiate sufletului meu. Nu şi scrisoare, aşa cum obişnuieşte poetul Teofil Răchiţeanu, ori de cîte ori vrea să-mi glăsuiască.
„Din voevodatul său din Munţii Apusului”, sună sfîrşitul dedicaţiei. Pur şi simplu, cartea e atractivă de la prima vedere: frumoasă, luminoasă, îngrijit editată. „Amintiri în zigzag” * e o alcătuire de texte dispersate aparent, amintiri ale poetului, destăinuite celui care întreabă: de data aceasta Marin Iancu.

S-au adunat anii peste pletele Poetului şi milenii peste locurile unde vieţuieşte. Acolo, în codrii cei făr’ de sfîrşit, Teofil Răchiţeanu ţese viers dezmierdat de cetina oglindită în apele cele repezi, de munte. Iar cînd rima nu mai ajunge la loc de popas, povestea ia locul mărturisirilor.
Şi, credeţi-mă, are ce spune!
Întrebările? Da. Sînt într-adevăr în zigzag. Dar răspunsurile se constituie, cel mai adesea, în adevărate poeme în proză, fie că e vorba despre fabuloasele ţinuturi împădurite ale moţilor şi mocanilor ce-l cutreieră, fie că e vorba despre amintiri din şi despre coclaurii, cătunele, satele sau oraşele în care Poetul a hălăduit.

Viaţa s-a insinuat cu pas de gazelă în existenţa Munţilor Apusului. Şi, odată cu ea, vrerea Poetului s-a împletit cu singurătatea. Paradoxal, veţi spune, omul înconjurat de atîtea rubedenii, atîţia prieteni, atîtea evenimente!? Şi, cu toate acestea, sărăcia l-a făcut să privească, nu o dată, în prăpastia solitudinii. Prinzîndu-se, agăţîndu-se, cu obstinaţie, mereu şi mereu, de suflul tămăduitor al cîte unui viers de mare respiraţie.
Despre viaţa unui om se pot scrie o sută de cărţi sau niciuna. Teofil Răchiţeanu povesteşte despre sute de poeme, ce au alcătuit puzzle-ul de proză grea a vieţii domniei sale de pînă acum.

Moartea însă – se ştie – e prezentă în fiecare din gesturile pe care le facem în timpul vieţii. Şi Poetul n-a uitat niciodată că lunecarea spre cele veşnice aduce, totuşi, bucuria de a vieţui, cu bune şi rele, ce pot fi păstrate – să zicem – în intimitatea unei străfulgerări de cerb, semeţit pe cărări doar de unii umblate..
Întrebarea – care a devenit titlul acestor însemnări – nu face altceva decît să reia o nedumerire a unui interlocutor. Iar poetul răspunde fără ezitare, tuturor relelor şi bucuriilor acestei lumi: munţii, pădurea, legendele şi adevărurile satului, tradiţiile, rîurile şi păstrăvii, poezia adevărată, prietenii şi duşmanii laolaltă… O singură nedumerire lasă această carte, îndrăznesc să spun, realizată în întregime de Teofil Răchiţeanu: nu vom afla, poate niciodată, în ce parte a curcubeului se află toate acestea.
N-am citat din acest recent volum, tocmai pentru că merită a fi citită în întreaga ei desfăşurare. Dar, pentru că mi-au rămas vii în memoria alte şi alte stihuri, dăruite (nu numai mie) de „voievodul Munţilor Apusului”, îngăduit fie-mi să citez, un posibil răspuns, la cele nedumeriri din titlul însemnărilor de faţă:
„Sufletul meu, sufletul meu –
Aşa îţi meniră zeii sus, Soartea? –
Peste veacul meu curcubeu,
La un capăt viaţa, la cealaltă moartea”**
Restul e o eventuală fericire, iscată pe geana zorilor ce va să vină din preaplinul poemelor scrise şi nescrise, dar cu siguranţă trăite, cu maximă intensitate, în pustietăţile sufletului unui şlefuitor de cuvinte frumoase.

Radu VIDA
* Amintiri în zigzag – Marin Iancu în dialog cu Teofil Răchiţeanu, Ed. Scriptor, Cluj-Napoca, 2016
** Efulguraţii – Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2002 p.500, XXVI La un capăt viaţa, la celălalt moartea