Dancing people

„Profesoarele de acasă”, mămicile care ştiu gestiona timp şi bani, dar şi talentul copiilor lor în direcţia dansului sportiv sînt demne de toată admiraţia. Mămicile şi, desigur, „aghiotanţii” lor, pe care (numai acum) îi lăsăm în culise. Cînd alţii se recuperează după o săptămînă de efort, „profesorii de acasă” îşi aduc micii campioni pe podiumul unor oraşe îndepărtate, unde dumnealor, părinţii, îşi iau porţia de stress şi de emoţii incandescente. Căci ei, protagoniştii, unduitori pe Muzica Apelor sau zburători pe Muzica Focului (cu şi fără Händel) nu mai au timp de bruiaj emoţional. Şi bine fac, căci… „Ce urmă lasă şoimii-n zbor/ Ce urmă peştii-n apa lor ?!”

 Incomparabil cu agitaţia de prin cluburi fumigene sau alte „zgomoteci”, dansul sportiv este disciplină, graţie, vibraţie, artă scenică şi fascinanta vestimentaţie de bal, asemeni adulţilor. De aceea, dansatorii sportivi de 13-15 ani pot fi numiţi „dancing people”, nu… „dancing kids”. Întrucît nu-i vorba de „Karate-kid”. Dar nu strică s-o aducem. În faza finală din „Karate-kid II”, maestrul Miagy îşi duce eleva americană să viziteze o mănăstire din Tibet. Ceremonia de primire, all inclusive: incantaţii mistice, fum de tămîie, delicatesele disciplinatei gastronomii vegetariene şi, surpriza totală: dans ritual executat de călugării tibetani.

„Nu se poate, ştiam că sînt devotaţi meditaţiei sacre, credeam că sînt puşi în slujba Cerului!” a şoptit, uimită, vizitatoarea. „Nu te poţi devota meditaţiei sacre şi nu poţi fi în slujba Cerului, dacă nu cunoşti dansul”, a răspuns calm şi conspirativ maestrul de karate.

Cristian ABRUDAN

student la Jurnalistică