Dacă stăm să ne gândim bine…

Când încep să plece, unul câte unul, prietenii de suflet tocmai Dincolo, deşi poate ei n-au vrut să-i treacă deja Caron, luntraşul, Styx-ul, începi să cugeţi: oare nu pierdem în viaţa asta prea mult timp în derizoriu, în neesenţial, în neimportant? Prea mult Timp, adică ceva ce avem, clar, limitat. L-aş întreba pe Aurel, care ştia multe, dar a plecat să moară puţin… L-aş întreba pe Viorel, dar şi el s-a grăbit către Acolo… L-aş întreba pe Chindriş, dar… Ei acum ştiu. Noi, nu, şi nici nu ne pasă.

Dacă stăm să ne gândim bine, aşa e omul. Aşa a fost dintotdeauna, un prizonier al clipei, un sclav al superficialului, al inutilului sau al prostiilor crase…Ne trebuie câte un „bici” plesnit peste aroganţa noastră neobosită, ca să ne dezmeticim. Oricum, vederea clară durează foarte puţin, căci suntem orbiţi iar şi iar, ba de aura Zeului Ban, ba de îngâmfarea „eu sunt cel mai tare din parcare, ca mine nimeni nu-i”, ba de plăcerile mărunte ale clipei celei atât de fugare. Ori de fete morgane, cai verzi pe pereţi, sau de linia orizontului, cea care fuge cu tine, când nu ţi se trânteşte-n cap.

De ce nu putem discerne mai mult decât un gândac? De ce repetăm mereu aceleaşi greşeli? De ce ne complacem în perdele groase de minciuni ordinare sau savante, în panglici politicianiste, ce-i drept frumos colorate, în şoapte de iubire strecurate parşiv de vipera cu corn, de scorpionul cel obsedat, de pitonul cel neiertător sau de tigrul cu botul cel frumos şi necruţător? Mereu şi mereu alunecăm, derapăm şi ne dăm apoi de-a berbeleacul pe slăbiciunile noastre, patinăm candid pe pojghiţe subţiri de gheaţă ce acoperă lacurile sinelui nostru, lacuri adânci, neguroase, pline ochi cu invidie, ură, răzbunare, calomnie şi mătasea-broaştei-verde de bârfă.

Greu de înţeles această „făptură pe dos”, aşa cum îl „alinta” Jonathan Swift… Şi nu se învaţă minte de atâta amar de secole şi milenii… Paradoxal, nu?

Fiinţa umană tânjeşte, se ştie, după iubirea adevărată, dar nicicând ca acum n-a fost o mai mare şi mai acută lipsă pe glob. N-a fost? Ba a fost şi ştim din istorie, din filozofie, din literatură şi din proprie experienţă cum s-au petrecut lucrurile… măcar de nu s-ar fi petrecut! Fiinţa umană tânjeşte, se ştie, după înţelegere. Şi nicicând ca acum n-au fost pe lume mai mari dihonii, oportunisme, interese meschine şi violenţe mari. N-au fost? Ba au fost, şi ştim din istorie, din filozofie, din literatură şi din proprie experienţă cum s-au petrecut lucrurile… măcar de nu s-ar fi petrecut!

Fiinţa umană tânjeşte, se ştie, după pace, în suflet, în trup, în familie, în societate, în ţară, în lume. Şi nicicând n-a mai fost aşa o stare deloc, dar deloc propice păcii. N-a fost? Ba fost, şi ştim din istorie, din filozofie, din literatură şi din proprie experienţă cum s-au petrecut lucrurile… măcar de nu s-ar fi petrecut!

Fiinţa umană, se ştie, tânjeşte după progres… Dar nicicând ca astăzi nu ne-am bătut mai rău joc de el, poluând zdravăn totul în jur, înarmându-ne până-n dinţi, disturbând echilibrele fine ale naturii, ale Universului Mare şi ale propriului nostru Univers Interior, punând ştiinţa de ultimă oră, ca şi tehnologia la zi, să facă en-gros lucruri ce dăunează de fapt omului. N-a fost? N-a fost! Căci astăzi, puterea „prelungirii mâinii omului” este extraordinară! Şi atunci, ne mirăm că unii oameni, disperaţi, strigă în jura mare: „progresul a fost bun, dar a durat destul!” Altă tâmpenie de calibru.

Ce-i lipseşte omului? Curajul? Nu. Inteligenţa? Deloc. Curiozitatea? Nicidecum. Perseverenţa? Nici vorbă.

Atunci ce?

Conştiinţa. Aici am căzut mereu repetenţi. Aici suntem neevoluaţi, primitivi, chiar de neînţeles, de parcă nu omul este „fiinţa care ştie că ştie”!, cum îl lăuda Teillhard de Chardin, şi nu degeaba. Ştim, dar nu ne pasă! Jalnic…nu ?!

Şi când unul din noi pleacă Dincolo, cred că asta ar vrea să ne spună de cum a ajuns Acolo, aşa ca un gând de bun-rămas, aşa ca un testament pentru prezent şi pentru viitorime.

Dacă stăm să ne gândim bine, s-ar putea…

Stela-Maria IVANEŞ