D.D. Roşca, Opera filosofică, I-III

Şcoala filosofică clujeană s-a impus definitiv şi irevocabil în spaţiul cultural românesc prin două nume de mare rezonanţă: Lucian Blaga şi D.D. Roşca. De la naşterea celui dintîi s-au implinit de curînd 120 de ani, eveniment sărbătorit ca atare prin festivalurile Blaga de la Cluj-Napoca, Sebeş şi Lancăm, în timp ce naşterea celui de al doilea, cu rotaţia ceasului oprită tot la 120 de ani (11 februarie), a trecut aproape neobservată. În esenţă, omagiul posterităţii a fost nu numai consistent, dar şi fundamental: pentru întîia oară lucrările sale ştiinţifice au văzut lumina tiparului într-o ediţie de mari proporţii, care a urmărit să adune la un loc tot ceea ce a scris D.D. Roşca în materie de filosofie. Se completează astfel edificiul filosofic constructiv al Transilvaniei cu această ediţie care ne lipsea de mult timp, aducînd noi contribuţii edificatoare şi în ceea ce priveşte interferenţele Blaga-Roşca. Cei doi gînditori clujeni au fost colegi la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, apoi la seminarul Teologic din Sibiu. În aceşti ani ai studiilor cei doi s-au vizitat reciproc în vacanţe şi au hotărît să se înscrie amîndoi la aceeaşi universitate. S-au şi înscris deodată la Viena, dar ulterior Roşca a schimbat Viena cu Parisul. Acest lucru l-a şi costat nişte ani (pentru perfecţionarea limbii), căci în timp ce Blaga şi-a susţinut teza de doctorat în 1920, Roşca şi-a terminat-o abia în 1928. Teza lui Roşca privind influenţa lui Hegel asupra lui Taine a deschis pentru acesta un viitor şi fertil cîmp de cercetare privind opera hegeliană. Parisul i-a oferit apoi ocazia unei prietenii durabile cu M. Ralea, care l-a recomandat „Vieţii româneşti” de la Iaşi, unde tînărul filosof şi-a şi publicat o seamă de studii şi articole pe teme filosofice, impunîndu-l în mediile culturale de acasă. În timp ce colegul său de tinereţe, filosoful Blaga, nu s-a limitat doar la preocupările disciplinei, dăruindu-se cu pasiune literaturii, ajungînd un poet de excepţie al epocii, un dramaturg de rasă şi un eseist de mare clasă, D.D. Roşca s-a limitat să scrie şi să facă doar filosofie şi să întemeieze în cadrul Universităţii clujene o adevărată şcoală de filosofie, la fel cum Blaga a creat o veritabilă şcoală literară (Cercul Literar). Printre remarcabilii discipoli ai lui DeDe (cum i se spunea în mod obişnuit) se numără şi profesorul Vasile Muscă, cel care a preluat de la dînsul tradiţia predării Istoriei filosofiei la Universitatea clujeană. El şi-a asumat nobila sarcină de a pregăti pentru tipar opera filosofică a gînditorului clujean, oferind astfel publicului ocazia să aibă într-un set de trei volume întregul scris filosofic al lui D.D. Roşca. Ediţia a văzut lumina tiparului la respectata Editură a Academiei, într-o ordine cronologică care pleacă de la lucrarea sa devenită repede celebră, Existenţa tragică din 1934 şi continuînd cu volumele Linii şi figuri (1943), Puncte de sprijin (1943), dar lăsînd la o parte cartea sa despre Bergson; materia volumului al doilea este consacrată în întregime studiilor hegeliene ale profesorului, începînd cu lucrarea lui de doctorat de la Paris din 1928, Influenţa lui Hegel asupra lui Taine, şi revenirilor sale tîrzii şi sistematice din Însemnări despre Hegel. Volumul se încheie cu un interviu despre Logica lui Hegel luat autorului de Niculae Bellu. Studiile despre Hegel continuă şi în volumul al III-lea, care este destinat studiilor şi articolelor de mici dimensiuni ale profesorului, cum ar fi cele rezervate în secţiunea a II-a a volumului, cum ar fi Cîteva consideraţii de etică a inteligenţei, Europeanul Bărnuţiu, Cuvînt rostit la catafalcul lui Blaga, evocările închinate lui Ralea, Titulescu, Onisifor Ghibu, Lucian Herr şi cele despre Marea Unire. Ultima secţiune e rezervată Polemicilor, aici fiind publicate disputele sale de tinereţe cu Virgil Bărbat (pe tema tezei sale de doctorat), cea din 1945, cu unii dintre membrii Cercului Literar (1945), dar şi cu tezele „disperării” ale lui Cioran din 1957. Demn de remarcat este studiul său despre Filosofia utilului, text care a marcat, la fel ca acela despre trăirea tragică, o componentă esenţială a modului în care Roşca a înţeles să abordeze problema fiinţei umane în epoca modernă, anunţînd prin concluziile sale deosebit de valoroase criza existenţialistă a epocii, într-o epocă în care omul european se confrunta cu noi fenomene caracteristice ale etapei interbelice, fie legate de maşinism şi finalitatesa lui imediată, fie ameninţat de nesiguranţa conflictelor armate care se anunţau la orizont. Existenţa tragică a marcat cu adevărat un moment filosofic de excepţie nu numai în gîndirea filosofică românească, ci şi în cea europeană. Autorul ediţiei nu omite să selecteze aici nici scrierea profesorului despre Lenin, scriere conjucturală pe care a redactat-o în 1945, la presiunea timpului istoric, şi nici scrisoarea netrimisă, adresată de el lui D.I. Suchianu (şi nu familiei lui Ralea, cum precizează editorul) şi descoperită de noi între paginile unei cărţi de la Biblioteca universitară din Cluj-Napoca. Aici s-ar fi cuvenit să opereze o cuvenită rectificare, deoarece epistola respectivă, apărută aici sub tilul Evocarea Stellei a fost descoperită şi publicată întîia oară de subsemnatul în revista „Excelsior” de la Cluj, de unde a fost preluată de Călina Mare în volumul Atitudini din 1995, fără ca aceasta să facă trimiterea de rigoare (ceea ce lasă impresia unei descoperiri personale, perpetuînd astfel o inexactitate). Scrisoarea e revelatoare, deoarece marchează un moment dilematic din viaţa profesorului, stingerea de cancer a soţiei sale Sella Barbul, în 1950, şi problemele survenite pentru creşterea copilei sale încă mici. (Se va căsători a doua oară cu Eugenia Mureşeanu, una din muzele lui Blaga, dar căsnicia a fost un dezastru). Din delicateţe, întrucît episodul era descris cu prea mare sinceritate, scrisoarea nici n-a mai fost expediată. Ca document uman acesta este însă extrem de edificator, mai ales că este singura piesă de corespondenţă reţinută în ediţie, din lotul epistolar destul de sărac, de altfel, al profesorului. Un alt text deosebit de important cuprins în volum este acela care conţine cuvîntarea lui De De la catafalcul lui L. Blaga, expus în foyerul Casei Universitarilor în mai 1961, unde a fost desemnat să vorbească din partea Academiei Române, dar discursul i-a fost amplu amputat. Aici el este publicat integral. Meritul ediţiei este şi acela că pune accent pe preocupările lui D.D. Roşca de a elabora o cercetare sistematică asupra problemei filosofiei ideii naţionale, studiul dedicat de el Europeanului Bărnuţiu constituind un mare reviriment la apariţia lui în revista „Luceafărul” din 1944, meritoriu prin tezele emise în favorea slujirii ideii naţionale şi a elogiului Marii Uniri. Puţin studiată a fost şi perioada în care profesorul a fost director al revistei „Luceafărul” de la Sibiu, iar mai tîrziu al revistei „Symposion”, revistă în jurul căreia s-a format noul grup de filosofi transilvăneni, aflaţi pe o linie de evoluţie marcat raţionalistă, în opoziţie cu discipolii lui Blaga de la „Saeculum”, care făceau elogiul metafizicii şi al filosofiei inconştientului. Din păcate, între ideile şi atitudinile celor de la „Symposion” şi cele ale grupării de la „Revista Cercului Literar” s-au ivit unele disensiuni, la lămurirea cărora s-a simţit obligat să intervină şi profesorul, aşa cum se poate vedea din textul inserat în actuala ediţie. Poate că această problemă să stea mai mult în atenţia editorului pe viitor. De altfel, editorul Vasile Muscă îşi încheie ediţia cu o substanţială Postfaţă, în care încearcă să elucideaze mai toate etapele de creaţie ale filosofului nostru. În acest fel, trilogia oper
elor filosofice ale lui D.D. Roşca este un act editorial de mare clasă, reprezentînd un omagiu de preţ adus filosofului clujean, de la a cărui moarte se vor împlini în august 35 de ani.

Mircea POPA