Cuviosul Paisie Aghioritul și tinerii

În secolul XX, sufocat de atrocități și ideologii devastatoare, pronia lui Dumnezeu a vegheat căutarea spirituală a poporului dreptcredincios prin călăuzirea excepțională a unor mari Părinți duhovnicești, câțiva dintre ei deja canonizați. Cuviosul Paisie Aghioritul, prin măsura nevoințelor și a pătimirilor sale, dar și grație harismelor și înțelepciunii lui fără egal, se bucură azi de multă prețuire și de o recunoaștere unanimă, cinstirea lui dobândind deja un caracter pan-ortodox.

În pofida dorinței lui de retragere și de asceză în singurătate, justificate din perspectiva viețuirii monahale, Dumnezeu l-a menit întâlnirii cu oamenii și povățuirii lor duhovnicești, fie în lume, la mânăstirea Souroti sau în alte locuri, fie în Athos, la Panagouda sau la alte chilii unde s-a nevoit. Pelerinii dau mărturie până astăzi de experiențele trăite în preajma acestui om, sfaturile și convorbirile consemnate de aceștia în scris și publicate în varii cărți, deja traduse în foarte multe limbi, hrănind realmente sufletul creștinilor doritori de mântuire. Cuviosul Paisie nu a ocolit pe nimeni, i-a povățuit pe toți cei care îl căutau, dar spusele sale despre tineri vădesc un interes aparte și o preocupare profundă pentru această categorie de vârstă. Era conștient că viitorul societății și al Bisericii depind de educarea lor.

Monahul aghiorit a observat în repetate rânduri schimbarea vremurilor și a generațiilor. Ca termen de comparație, se referea la anii tinereții lui, marcați de un parcurs ascetic și de un mare avânt spiritual. Încă de mic citea asiduu viețile sfinților, postea, priveghea și căuta tovărășii cu tineri pe potriva lui. Ce motiva acest precoce elan duhovnicesc? O dorință după Dumnezeu sădită în el de evlavioasa sa mamă, formată în duhul preotului sfânt din sat, Cuviosul Arsenie Capadocianul (al cărui nume l-a purtat ca mirean monahul de mai târziu). Părintele Paisie a urmat povețele ei și a luat aminte la exemplul ei tăcut, fiind convins totodată cât e de importantă rugăciunea părinților și mai ales a mamei. „Arsenie și-a petrecut anii tinereții în nevoințe ascetice”, notează biograful său, ajutându-i duhovnicește și pe alți tineri de vârsta lui.

La anii deplinei maturități, Cuviosul Paisie a putut să ofere o diagnoză corectă a stării tinerilor de atunci. O mare parte dintre ei erau purtați de „duhul răzvrătirii” și de obrăznicie, fiind modelați în felul acesta de „mediul lumesc” și de „părinții lumești”. Printr-o exagerată permisivitate, părinții și-au „stricat” copiii, necultivându-le mărimea de suflet; tinerii, în opinia monahului aghiorit, nu mai au duh de jertfă ci unul căldicel, sunt slăbănogiți și lipsiți de bărbăție, căzând pradă ușoară păcatului. Aceste deprinderi se transmit și în monahismul contemporan, constituind un handicap greu de surmontat. Cuviosul Paisie afirma că „vicleanul exploatează vârsta tânără”, prin lipsa de experiență și prin înclinațiile firii. „Prin ce își va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale”, spune psalmistul (Ps 118, 9). În nenumărate rânduri monahul aghiorit a subliniat necesitatea înfrânării pentru tinerii aspiranți la o viață duhovnicească autentică. Deși un efort colosal pentru tinerii de azi, Părintele Paisie îl echivala martiriului pentru credință. „Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc ca să se păstreze curați sunt considerați mucenici ai conștiinței, din pricina războiului conștiinței pe care îl rabdă și al disprețului celorlalți” (N. Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, București, 2006, p. 237). El știa însă că doar așa vine harul. Un mediu moral sănătos și prieteniile duhovnicești favorizează lupta pentru curăție. Dimpotrivă, anturajele păcătoase i-au condus pe tineri în preajma morții. Părintele – și aceasta a fost una din harismele lui -, fie prin sfaturi, fie prin rugăciune, i-a izbăvit pe mulți de la un iminent sfârșit: fie ei anarhiști, îmblânzindu-i și punându-i în rânduială, fie bolnavi psihici, liniștindu-i sau chiar vindecându-i, fie consumatori de droguri, făcându-i să renunțe la acest cumplit viciu, fie motocicliști împătimiți de viteză, salvându-i din grave accidente, fie aderenți ai spiritualităților orientale, pe care i-a întors pe făgașul dreptei credințe, unii devenindu-i mai apoi ucenici (cum este cazul profesorului Athanasie Rakovalis, autor, sub pseudonim, al cărții Părintele Paisie și marii inițiați ai Indiei). La majoritatea dintre ei vedea un suflet rănit și lipsit acasă de experiența dragostei, pentru care noul mod de viață exprima un protest. În preajma Părintelui găseau căldura Duhului și gustau schimbarea. Tinerii au aflat mereu în Părintele Paisie un prieten adevărat, în fața căruia își deschideau inimile însetate de dragoste. Unii nu realizau prin ce concurs de împrejurări ajungeau la chilia Părintelui, însă marele avvă constata cu mirare, în cazul acestora, puterea rugăciunii tainice a mamelor lor.

Cuviosul Paisie știa să găsească circumstanțe atenuante pentru debusolarea spirituală a tinerilor de azi, rupți de repere morale, dar nu putea accepta dezinteresul. Dezinteresul echivala pentru el cu un fel de moarte spirituală. În opinia sa, tânărul, chiar dacă nu cunoaște, trebuie să fie preocupat, să aibă „neliniștea cea bună”, trebuie să simtă nevoia sfaturilor, să caute modele adevărate de viață. „Lucrul de căpetenie al tânărului este să găsească un duhovnic”, spunea Părintele, un povățuitor bun care să iubească și viața monahală, ca stare a celor încercați. Tinerii, în măsura în care depășesc ușurătatea vârstei și devin conștienți de însemnătatea vieții spirituale, sunt puși în fața unor alegeri decisive pentru viitorul lor. Monahul aghiorit era adesea solicitat să recomande o cale în viață, fie pentru căsătorie, fie pentru monahism, însă considera că un duhovnic adevărat cultivă în tineri libertatea, „fără să-i influențeze sau să le înăbușe chemarea”. Îi îndemna să cumpănească bine înainte de a face un pas în acest sens, să aștepte cu răbdare, răgaz potrivit pentru finalizarea studiilor. „Tinerilor care studiază și au astfel de neliniști, dar care încă nu s-au hotărât pentru ceea ce vor să facă în viață, le spun să-și continue studiile” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. IV. Viața de familie, București, 2003, p. 20).

Celor înclinați spre viața de familie, Părintele le recomanda stăruitor menținerea în curăție, ca pregătire pentru căsnicie și pentru zămislirea de copii. Viața duhovnicească a părinților, și mai ales a mamei, amprentează sufletul copilului. „Părinții care nasc copii și le dăruiesc trupul trebuie să contribuie, pe cât pot, și la renașterea lor duhovnicească” (Viața de familie, p. 100). Răspunderea părinților este uriașă, „pentru că, potrivit cu educația ce o vor da copiilor lor, aceștia vor deveni clerici buni, dascăli buni etc.” (Viața de familie, p. 99).

Dintre ucenicii Cuviosului Paisie, cei mai mulți erau familiști, Părintele insuflându-le o viziune duhovnicească profundă, dar adaptată stării lor sociale. Tot el afirma însă: „Firește, mă bucur mai ales pentru tinerii care urmează viața monahală” (Viața de familie, p. 22). Pentru a veni în sprijinul lor și a le ușura greutățile de început, Părintele Paisie a scris chiar o Epistolă-tratat intitulată „Către începători” (inclusă în volumul Epistole, București, 2005), în care, pe lângă sfaturi și îndemnuri, înainte și după intrarea în monahism, face recomandări precise cu privire la felul de viețuire zilnic: rânduiala de rugăciune, lectura, modul postirii, numărul metaniilor și chiar regimul somnului. Cuviosul Paisie arăta o mare prețuire pentru viața monahală, îndemnându-i și pe tinerii călugări să mulțumească lui Dumnezeu. Mulțumirea ar trebui să cadă și în sarcina părinților. „Pe lângă faptul că tânărul va trebui să-I arate lui Dumnezeu multă recunoștință pentru că i-a făcut această mare cinste de a fi primit în cinul îngeresc, bine ar fi dacă și părinții acestor tineri ar înțelege marea cinste ce le-a făcut-o Dumnezeu, aceea de a primi să se înrudească cu ei” (Epistole, p. 49).

Cuviosul Paisie, ca un luminător al acestor vremuri, i-a ajutat pe oameni și a întărit Biserica, contribuind la convertirea multora. Impactul său a fost fie direct, prin sfaturi și discuții, fie indirect, prin cărțile rămase sau prin rugăciune. Tineri sau oameni maturi, monahi sau oameni căsătoriți, toți au găsit și vor găsi în continuare în tezaurul duhovnicesc al starețului Paisie inspirație pentru un parcurs spiritual autentic în aceste vremuri atât de confuze.

Pr. Robert KOVACS