Cuvîntul care ucide

Radu VIDA

Nu ştiu cît simţ al umorului am. Nu l-am măsurat şi nici nu l-am cîntărit. Dar, pentru că ştiu că nimeni nu-i perfect, mă tratez. De boala care nu lasă ca sufletul să rîdă în voie, să înţeleagă glumele (pînă şi pe cele proaste!) Şi pentru a combate simptomele, iau, de cîte ori pot, fără reţetă şi recomandări de la specialişti, cîte o pastilă de Jonathan Sfift, Jerome K. Jerome, Oscar Wilde. La ceas de seară (dar nu la seral) îmi clătesc ochii, în loc de infuzie muşeţel 200 mg. + tifon pentru orice eventualitate, cu Mr. Bean pe post de Rowan Atkinson şi viceversa. Şi ca să nu vorbesc singur, angajez dialog cu Julie Louis-Dreyffus, Ed O’Neill, Ketey Sagal Cristina Appelgate… Am crescut (la orele de ari’metică) cu Ion Băieşu sub pupitru şi Păstorel Tedoreanu în ghiozdan. Iar acum, la o gripă, să zicem, iau o linguriţă de Viorel Cacoveanu sau Eugen Albu şi nu contenesc să-l citesc pe Cornel Udrea (cu toată că nu-mi prea dă ocazia, fiind un autor pe cît de bun, pe atît de prolific). Vă spun pe de rost (sigur, nu cu talentul lor actoricesc) din Mircea Crişan, Nicu Constantin,Vasile Moraru şi Nae Lăzărescu şi, la ceasuri de tristeţe, opintesc să imit inflexiunile din vocea inegalabilă a lui Dem Rădulescu. Aplic înţelepciunea populară şi fac haz de necaz, chiar şi cînd duşmani de moarte îmi înroşesc epiderma, doar pentru că nu pot să mă înghită cu un polonic de apă (de foc) şi să mă ucidă încet.

Sînt şi lucruri de care nu pot să rîd.
De „glumele” semenilor internauţi sau de „manifestările” confraţilor de prin diferite jurnale. (Cu Internetul şi utilizatorii lui n-am nimic, doar că îmi lipseşte un dicţionar alternativ la cel al Academiei, DEX ş.a.m.d. Recunosc însă că-i vorba despre buletinul îngălbenit pînă la stadiul încărunţit de carte de identitate, eliberată – cartea, nu buletinul! – pînă dincolo de posibilitatea fiinţei de a vieţui pe meleag. ).

După aşa o paranteză babană, propun să ne întoarcem la confraţi. Ca şi pe cei… sangvini, nici pe ăştia nu-i poţi alege. Dar trebuie să-i citeşti, să te bălăceşti în „mijlocul” evenimentelor de pe… margine, cum se spune. Şi să afli că gluma de … glumit, cînd au vorbit de CEDO şi interzicerea sărbătorii Dragobetelui a fost avanpremieră de 1 aprilie (!). Se spunea acolo, „la modul foarte serios”, că anume secţie a Curţii Europene a Drepturilor Omului a primit… lăcrămaţie de la mai mulţi cetăţeni. Judecătorii au analizat şi au deliberat. În defavoarea bietului Drabobete care, la concurenţă cu Sf. Valentin, pierde oricum teren în sufletul şi bibilica românului. Statul nostru, vasăzică, trebuie să accepte, de la CEDO, adică, că sfîntul lor (Valentin) e mai dolofan decît precreştinul nostru (feciorul Babei Dochia), că nu îndeplineşte standardele moderne ale multiculturalismului şi, ca atare, se decretează nul şi neavenit de niciunde.

Fals!
Asta nu-i glumă. E mîrşăvie! Aşa se petrec lucrurile şi cu delaţiunile postmortem ale domnitorilor Moldovei, Ţării Româneşti şi principii Transilvaniei. Aşa se „glumeşte” şi cu viaţa intimă a persoanelor publice, cu „vedetele” şi… vedetele, cu …
M-am pronunţat împotriva legii defăimării, dar un pic de piele de pe obraz ar trebui grefată pe bucuţa celor care, glumeţi fiind, uită că umorul este cel mai serios lucru din lumea asta. Poate că şezutul lor ar gîndi mai bine decît circumvoluţiunile intoxicate de bancurile cele mai abjecte pe care le emană.

Indiferent gît de grosolană e gluma, trebuie ca informaţia din ea să fie veridică. Altfel rîsul nu-i al nostru, ci al celor care urmăresc să distrugă tot ceea ce-i frumos în noi şi aiurea.