Cuvinte pentru spectacolul lumii – de vorbă cu poeta Minerva Chira –

Fără îndoială, Poezia concentrează cu bună ştiinţă tot ceea ce universul nostru este capabil să ne ofere. Iar sfera ei de expresie este una enormă. Depinde doar de ochiul şi sufletul poetului să toarne ambră în cupele zeilor. Iar zeii, la rîndul lor, au dreptul să guste din fantasme, ingeniozităţile punerilor în scenă. E o concentrare premeditată şi o rostogolire de simboluri ce surprind, deopotrivă, muzică, dans, pictură. Şi asta înseamnă enorm. Poezia a venit în casa Minervei Chira demult, rînduind cuvinte frumoase pentru suflete năcăjite. Apoi, de vreo 15 ani s-au luat de mînă şi au hălăduit prin lumea cea largă:

– Franţa, Italia, Grecia, Anglia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, Spania, Portugalia, Andora, Gibraltar, Germania, Austria, Belgia, Luxemburg, Olanda, Turcia, Rhodos, Creta, Malta, Elveţia, Croaţia, Rusia, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Liechtenstein, Monaco, India, Nepal, China şi, mai ales, Tibet, Israel, Egipt – am spus tot ?

– Poezie de mare sensibilitate am scris şi în Vietnam, Cambogia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Serbia, Croaţia, Muntenegru, Albania, Macedonia sau în Brazilia, Uruguay, Argentina şi Ţara de Foc, Republica Irlanda, Ţara Galilor, Irlanda de Nord, Maroc, Iordania şi Siria. Am umblat mult şi peste tot am adunatorul o samă de cuvinte pentru bucuria sufletului.

– E un periplu cultural impresionant. Cum reuşiţi ?

– Ştiţi, nu-i puţin să nu ajungă, aşa că toată agoniseala mea de dascăl o economisesc pentru aceste drumuri. Trăiesc singură, modest, chiar foarte modest şi n-am bucurie mai mare decît să-mi cunosc semenii de aiurea şi să torn în cuvinte, pentru ai mei, izbînzile lor culturale.

– Totul a început…

– Din liceu. Ţineam un jurnal. Dar nu-l arătam la nimeni, pentru că în jurul meu nu făcea nimeni aşa ceva. Şi-mi era, într-un fel, ruşine. Dar trebuia să… vorbesc cu cineva. Şi, cred, cu mine însămi era cel mai bine. Citeam! Citeam mult mai mult decît colegii mei şi notam impresii. Încet-încet, pe nesimţite totul a alunecat spre poezie. Şi iarăşi m-au ajutat lecturile sistematice. Pentru că, de acolo învăţam enorm… Şi mi-am dat seama că prin poezie pot trece peste toate mizeriile vieţii, că, realmente, treaba asta mă ajută să mă împlinesc şi să împlinesc şi pe alţii. Pe urmă a fost întîlnirea, deloc întîmplătoare, cu Ana Blandiana. Aşa s-a născut ”Manual de tîrîre”, “Ţara nimănui”, “Fosforescenţa putregaiului”, “Leandrii Greciei”, “RamaDaNu”, “Jar şi lebădă”, Preaplinul amforei”, Armura florilor de cîmp”…

– V-au publicat în “Familia” de la Oradea şi, cu toate acestea, nu aveaţi curajul să scoateţi o primă carte.

– Eram conştientă că aveam multe de învăţat. Devoram cărţi, citeam poezii apărute în revistele literare… Numai că, mergînd spre şcoală cu bicicleta, m-a accidentat o maşină. Atunci am trăit o cumplită spaimă : dacă nu voi mai apuca să-mi editez poeziile ? Cînd mi-am revenit, am făcut urgent o selecţie din sutele de poezii pe care le aveam, Ana Blandiana mi-a prefaţat primul volum. Am avut succes. Aşa că asta mi-a dat curaj să tipăresc şi alte volume.

– Cei care au dorul călătoriei, îşi… varsă focul în reportaje. Sau proză. Cum se face că aţi ales poezia ?

– Am văzut multe şi am înmagazinat mult. E nevoie de concentrare. De sinteză. Şi, cred, metafora vizualizează cel mai bine locuri şi fapte culturale ale semenilor. Pentru Italia culturală, spre exemplu, nu-i nevoie de multe cuvinte. E copleşitor, iar poezia are puterea să rotunjească senzaţia de preaplin. E de mirare că “nu văd” şi mizeria de prin locurile pe care le vizitez? Nu cred.În Egipt am văzut Fabrica de alabastru, Valea Regilor, am traversat deşertul pe cămile şi m-a încîntat ritualul lor. În India am fost pe elefanţi. Există şi mizerie, dar şi un Delhi nou, modern. Dar nu poţi să vezi promiscuitatea, din moment ce există istorie stratificată, de milenii, în Cambogia. Am însă şi momente de proză, ca să spun aşa. Marta Petreu e de vină pentru asta. Şi chiar pregătesc o carte, un moment unic al existenţei cu mama şi tata, cînd timpul însemna altceva, iar fiinţa n-a fost contaminată de relele lumii. Păcat doar că Timpul nu este întotdeauna al nostru. Şi, mai ales, nu este al scrisului. Mă bucur că pot să desluşesc buchea pentru cei mici,e o reală plăcere să vezi cum lumina ia locul întunericului şi mintea se aliniază cotidianului. Totul însă cere timp, iar timpul este « furat » de la ceea ce vor cuvintele: timpul tău ! Pe care, eu, sincer, niciodată nu l-am avut. Dar ştiu: cel mai tare mă bucur cînd pot să stau în faţa foii albe. Atunci e bine şi cald, uit de răutăţile oamenilor, de invidie, de moarte. E mare lucru să pot să spun semenilor ce şi cum. La noi sau în lumea cea largă.

– Asta înseamnă că ?

– În viaţă trebuie să ai un ideal.Fără el nu se poate trăi. Dacă-l ai, toate celelalte se subordonează acestui ideal. Eu vreau să scriu. Şi scriu. Am nevoie de o coală albă şi un creion. De multe ori nici lumina nu mă interesează. Scriu !

– V-am cerut nişte poze pentru ilustrarea pagii. Şi, spre surpriza mea, nu mi-aţi oferit imagini din călătoriile pe care le-aţi întreprins. De ce ?

– Am hălăduit mult. Şi, recunosc – îmi place. Vreau să ajung în Machu Picchu sau Africa de Sud. Dar sufletul meu e tot aici, printre colegii scriitori. Ileana Mălăncioiu, Nicolae Ţone, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Breban, Vasile Bachiu, Adrian Popescu, Silviu Guga, Alexandru Vlad, I. Radu Văcărescu, Ioan Pintea, Radu Vancu, Dragoş Varga…cu toţii, la mine acasă. E imaginea pe care o port oriunde, cu tot dragul. E un fel de omagiu pentru colţul nostru de lume, e felul meu de a mă simţi singură printre prieteni.

Pagină realizată de Radu VIDA