Cum se poate transforma o cronică într-un reportaj literar?

EXPOZIȚIA BRÂNCUȘI la Muzeul Național Timișoara – „Capitală Culturală Europeană”

Am regăsit Timișoara, la mijloc de noiembrie, împotrivindu-se iernii, cu fascinanta sa atracție, de cel mai frumos burg, luminoasă, strălucitoare. O coloană umană, de aproape două sute de metri, aștepta, în dimineața limpede, însorită, să intre în spațiile măreței Expoziții Brâncuși – Sinteze românești și valori universale, cu opere aduse de la celelalte galerii de artă, de la New-York, Philadelphia, Washington, Los Angeles, Paris, Londra și Veneția. Aveam, în brațe, două arătoase volume: Civilizația imaginii, în ediția a II-a; și o colecție a revistei „Orașul” (Cluj-Napoca), pe care urma să le donez Bibliotecii Muzeului Timișoara; și celei județene. Nu erau invitați să intre vizitatorii, decât în grupuri mici, în jur de 30 minute, fiecare grup.

Toți înalții pereți ai expunerilor erau tapetați și pavoazați, în nuanțe catifelate, umbroase, parcă arămii, țâșnind, din unghiuri discrete, peste fruntea capodoperelor, în bronz auriu, sau în marmură, stranii transfocatoare, revelându-le spiritul lăuntric.

Toată pacea mea, contemplând acele miracole ale modernității, s-a curmat, brusc, simțindu-mă atins, pe umăr, de mâna unei tinere doamne profesoare, care avea, alături, clasa ei, probabil; și eu tocmai trecusem de sculpturile din România: capetele de copii, portretele unor contemporani, în manieră renascentistă, clasică, viziuni specifice, întinzându-se până la început de secol XX, mai numite „rodiene”…

– Suntem, domnule, la a treia noastră vizită, a acestei Expoziții Brâncuși, eu și elevii mei, de la Liceul de arte vizuale. Dvs. sunteți, credem, un specialist. Puteți să ne spuneți unele detalii, dincolo de ceea ce ne-ar putea „povesti” un ghid?…

– Caut, voi încerca – eseizez – am încredințat-o eu, nefiind dintre acei „cronicari în șalvari”, ci un autor de „cărți istorice și de dragoste”… Ne aflăm, chiar în această clipă, în fața Sărutului, din 1907!…

– Mai încet!… Vorbiți mai încet!, ne-a sugerat, frapant, un domn elegant, ocrotitor și înalt. Și se formase, deja, un oarecare cerc de ascultători-privitori, în jurul nostru. Un unduitor și mișcător și curios public.

– Sunt atins de surditate, le-am șoptit. Trebuie, vorbindu-vă, să mă percep, să mă aud, pe mine însumi!…

Le-am povestit, apoi, lucruri ce păreau știute, dar tăinuite, ascunse, în subconștientul nostru, năvălindu-ne, parcă din vechime, din omenirea cea antică. Sărutul, capodoperă uluitoare, protejată de un cub de sticlă, pe care artistul a numit-o: „ea a reprezentat, pentru mine, drumul Damascului!…”; a căpătat, la cronicari, alt nume: „operă primitivistă”, într-un sens admirativ-ironic, deschizând, de fapt „calea spre o Nouă Artă”, inovație și intuiție a Avangardelor veacului!

– Ochii celor doi îndrăgostiți, îmbrățișați, observați, sunt uniți, împerecheați, într-un singur ochi. Priviți, vizualizați!… Observați!… Încât a dispărut nasul îndrăgostitului, simbol, în toate civilizațiile și religiile al masculinității. Sânii fetei s-au întins, abia perceptibil, peste pieptul tânărului, iar părul ei, cozile ei de păr, au coborât, până la pământ…

În anul 1976, am adăugat, după o tulburată privire a elevilor și publicului, la aniversarea Centenarului sculptorului, a fost tipărit și dat în uz, de către poșta Statelor Unite, în milioane de exemplare, un timbru omagial, cu Sărutul lui Brâncuși, reprezentând egalitatea dintre bărbat și femeie!…

– Înțelepciunea pământului și Rugăciunea, am continuat, opere din Țară, formând un triptic, sunt viziuni ale spiritualității pre-antice, ale miturilor Marii Mame și Fecioarei, până la mamele și bunicele noastre, crescătoare de prunci, până astăzi…

Și iată, iată, mișcându-ne, tulburător de încet, ajunseserăm în fața Muzelor, prințeselor, femeilor moderne ale genialului sculptor. Toate, portrete în bronz polisat, auriu, sau în marmură, figuri stilizate: ochioase, perfecte – tranșant avangardiste, devenite aproape abstracte. Cea mai des mediatizată și interpretată, în instituțiile post-moderne, de artă, sculptată în 20 de variante, diferite, trimise în toată lumea, este Maria-Murat Bonaparte, nepoată de frate a lui Napoleon, traducătoare a lui Freud; dar și pictorița maghiară Margareta Pogany, căreia i-a și dăruit unul din portrete (dus la Melbourne, în exil, și cumpărat, ulterior, de muzeul de artă din New-York).

Ochii – obsesie a întregii creații revoluționare a lui Brâncuși, devin (tot) mai măriți – „exoftalmici”, întinzându-se peste obrajii și bărbia Doamnișoarelor Pogany și ne relevă, vizualizați, vă rog – sufletul candid, naiv și pur al dulcii sale prietene, însă și „visul sacru”, imaginea Madonelor, cu pruncul Isus, în brațe, de pe frontispiciul troițelor, răsăritene, de la răscruci de drumuri, ale copilăriei artistului…

Încet, la fel de încet, sub pașii noștri, se întindea, continuu, un periplu inițiatic, un drum; o „via sacra”, cum o numeau Romanii – deschizându-se, o rozetă de opere, serii și variante, precum Pogany II, alte Muze, Adormiri, „Somnuri”; iar, lângă unele din acestea și lângă Păsări, se vor lansa, începând din 1946, la galeriile din New-York, „promenade” de primăvară-vară, ale modelelor vestimentare, ale femeilor moderne. Principesa X, tot în variante seriale, a devenit o „entitate fantastă a feminității”, încât ochii i-au devenit cap-obraz-sâni, înclinându-se în fața privitorului. Vom vizualiza și înrâuriri, din civilizația veche a lemnului, carpatic, în care apare, pentru prima oară: golul-ochi, în Himera, Vrăjitoarea, Regele Regilor; după cum, în Cocoșul salutând soarele contemplăm ochiul-unghi, alături de sinestezia, octava, strigătului său, trezind zorii trudelor și zilelor…

Spre a nu părea halucinantă și irelevantă, în epocă, toată viziunea demiurgică a lui Constantin Brâncuși, ne sugerează unitatea vieții, prin iubirea, frumusețea, spiritul și infinitatea Lumii!…

Am ajuns, iată-ne, la Coloana Recunoștinței fără sfârșit, din lemn, cioplită cu securea și barda, tot serial, din 1918, până în 1937, în Patrie, acolo, în alamă aurică, șocantă, fantastică, sinteză a civilizațiilor vechi, capodoperă a Avangardelor, alături de Guernica de Picasso, lucrată tot în 1937, sugerând depășirea, „negarea Labyrinthică”…

Vă conjur să rețineți că, la Petroșani, Brâncuși a sculptat un singur romb-romboedru, care se repetă de 17 ori (plus două jumătăți, venind din țărână și continuând cu cel „spre ceruri”!) Fiecare element, „mărgică”, „modul”, este în fața noastră, perceput, vizualizat altfel; e tot mai diferit, în percepția noastră, metamorfozându-se, plastic, în ochiul unic, al bunului Dumnezeu!…

Trecând, dincolo, de Coloana infinită, în lemn, din 1918, periplul inițiatic al publicului, se prelungește într-o sală catifelată, întunecoasă, precum cele de cinema, unde rulează, necontenit, pentru fiecare grup de vizitatori, în parte, Epopeea sculptural-arhitectonică, de la Tg. Jiu, țâșnind de sub plafoanele muzeelor, spre slava celestă – Epopeea Bărbatului și Femeii, de la naștere, nuntă (Templul Sărutului), Aleea scaunelor (fapte, familie, căsătorie și istorie) până la Masa Tăcerii… O via sacra – „cea mai de seamă a secolului XX, care a putut fi comparabilă cu monumentele Greciei, Egiptului și Renașterii!”

Variațiunea infinită a Ochiului-Ochilor a condus și structurat opera lui Brâncuși, spre unitate, vizualitate, comprehensiune. Filmul, insolit, în concepția custodelui, restaurator și curajos, care a fost, aici, D-na Doina Lemny, de fragmente din muzica rapsodică, română a lui George Enescu și Dinu Lipatti, care au combinat, sonor, sintezele brâncușiene, cu acelea enesciene, amintindu-ne Măiastra-Ciocârlie, înălțările ei, spre cer – acel film a aureolat și întregit „sintezele creatoare” și „valorile universale”, aici, în Timișoara cea frumoasă și primitoare – capitală culturală europeană.

*

Afară, în fața Muzeului, am întâlnit alte grupuri de turiști-vizitatori, precum cei din Gorj, însoțiți de Dna Doina Cîrstea; cei din Sibiu, diriguiți de Horia Muntenuș; însă, cel mai „vizualizat”, donând reviste și cărți, a fost societatea băimăreană, formată din înalte personalități culturale: arhitecți, scriitori, profesori, studenți, condusă de clujeanul-băimărean, dl. arh. IONEL VITOC, președintele Fundației „Carpatica” și al Galeriilor de artă cu același nume, din Cluj-Napoca. Sub ochii domniilor lor, Expoziția Brâncuși va continua (și) în Piața Unirii, 1, prin minunate ornamente columnar-verticale-arhitecturale – sugerând influența pe care Brâncuși a exercitat-o asupra Noii Arhitecturi a secolului, tocmai trecut XX.

Constantin ZĂRNESCU