Cu rasoleli nu putem moderniza România

ILIE CĂLIAN

Spre deosebire de alţi ziarişti – cu notorietate! – nu sînt un cîrtitor din principiu al Puterii, sau Puterilor. Am suficientă modestie ca să înţeleg şi să accept că, adesea, anumite măsuri sociale, economice, fiscale etc. au raţiuni, urmate sau compensate, de alte măsuri, care să conducă la anume rezultate, ştiind că interdependenţele sînt extrem de complexe, în cele mai multe cazuri, chiar dacă eu personal nu le ştiu. Aşa, de exemplu, anumite măsuri economico-fiscale se aseamănă, la vedere, cu biliardul: loveşti o bilă, ea, la rîndul ei, loveşte alta, bilele de pe masă se reaşează etc. Din acest punct de vedere, nu m-a surprins nici iniţiativa Guvernului cu Loteria bonurilor fiscale, nici discuţia referitoare la impozitarea sau neimpozitarea bacşişului – adică, oficializarea acestuia.

Desigur, în mentalitatea noastră – a românilor neumblaţi în lumea occidentală – bacşişul este o ruşinoasă moştenire fanariotă, întinsă ca o pecingine sau ca o rîie pe întreg corpul vieţii social-economico-politico-religioaso-spirituale româneşti. E adevărat: fanariotismul a avut efecte cumplite asupra însăşi fibrei etice a naţiunii. Mă întreb, totuşi, cu umilinţă faţă de trecutul poporului nostru, dacă nu cumva sîntem prea severi cu domnii fanarioţi – adică dacă nu cumva morbul acesta îl aveam mai dinainte. Or, realitatea lumii spune altceva. Bacşişul, cu alte nume, este practicat şi în ţările occidentului, în faţa cărora ne închinăm, de vreo două sute de ani, ca în faţa unei societăţi curate ca lacrima. Nu este deloc adevărat: ceea ce noi numim bacşiş se practică şi în Occident – doar că altfel şi cu alte nume – mai “civilizate”. În esenţă, problema este simplă: “serviciul” poate fi recompensat (nu contează termenii din diversele limbi occidentale), cu condiţia să fie meritat. Adică, să fie ceva deasupra standardului pentru care plăteşti. Aici e problema: românii s-au obişnuit să dea bacşiş înainte de a constata calitatea serviciului respectiv. Adică, la noi bacşişul începe de la nivelul de mită: îl dai dinainte, ca să ai minima garanţie că serviciul respectiv o să fie măcar la nivel standard.

Acuma, se discută cum să se dea bacşişul în localuri, la frizer, meseriaşului sau medicului. Mai exact: să fie cuprins în nota de plată şi impozitat la patron sau la “executant”. Dar cum? Să fie inclus şi impozitat la nivelul venitului firmei sau la nivelul venitului personal al “prestatorului”? Pentru mine, problema este alta: bacşişul să fie meritat, adică să fie un serviciu peste normele standard. Problema este cu totul alta: ce înţelege populaţia României prin standarde, în general. Or, la ora actuală, populaţia României, ea însăşi, nu poate fi încadrată în nici un fel de standard, din care să rezulte un standard psihologic, în baza căruia să considerăm că s-ar putea estima calitatea unui “serviciu” peste standard şi care să merite bacşiş.

A mai fost o iniţiativă a Guvernului – care s-a dovedit a fi un “rasol”: loteria bonurilor fiscale. Ideea în sine face parte dintre feluritele paleative pentru îmbunătăţirea colectării fiscale, fără să atingă esenţa problemei. Problema reală a României este simplă: nu sîntem o populaţie specifică societăţii capitaliste: mai bine de jumătate din populaţia României (cea care trăieşte “la ţară” şi 20% din cea din mediul periurban) are mijloace proprii de a-şi produce o bună parte din nevoile de alimentaţie. Ca atare, toate aiurelile privind nivelul minim de trai, nivelul de sărăcie etc., valabile în societăţile capitaliste vechi, nu se pot aplica în România (inclusiv toate aiurelile feluriţilor sociologi cu doctorate în Occident). La aceasta se adaugă ceea ce se numeşte “diferenţa culturală”, o formulă care cuprinde atît de multe lucruri, încît, după ce le analizăm cît de cît, ajungem la aceeaşi concluzie: nu ni se pot aplica standardele occidentale.

Ce s-ar putea face? Pe de o parte, susţin cu fermitate că ne trebuie timp – adică atîta cît să intre în mormînt vreo două generaţii – pînă cînd să atingem “masa critică” de cetăţeni “în deplinătatea puterilor” (fizice, psihice şi profesionale) care să aibă alte motivaţii pentru a munci mai eficient. Cînd vor avea alte nevoi şi nu se vor mai mulţumi cu cît “li se dă”, ci vor încerca să cîştige singuri mai mult, atunci vom putea discuta despre posibilitatea ca guvernele să aibă garanţia că, acţionînd o anume comandă, vor avea şi reacţia exactă, imediat. Pe de altă parte, iarăşi nu avem timp – ca în întreaga şi scurta noastră istorie modernă – şi trebuie să “ardem etapele”. Însă pentru asta avem nevoie – cel puţin la nivelul aşa-zisei elite politice – de minţi suficient de luminate, dar, mai ales, de un consens naţionale care să depăşească “jmecheriile” electorale.