„Cu doru’ şi dragostea”

Teofil Răchiţeanu surprinde şi la această apariţie editorială. Cu toate că tema (din titlu) este veche de cînd lumea, românul construindu-şi istoria pe reperul pilonilor de sentimente ce văluresc destine, catrenele întruchipează culori, încă neinventate, în jurul cuvintelor. Acolo, unde chiar aburul răsuflării mărgineşte ardori şi unde poezia populară pătrunde cu pas subţire în creaţia cultă, devenind negraniţă şi cultură ca bun naţional, viscolul din suflet se potoleşte şi, peste zarişte apar adamante de cer limpezit: „Draga mea din ochi clipeşte,/ Rîde cîmpul şi-nverzeşte/ Şi în jur pe pajişte/ Nu rouă-i,ci dragoste…” (Nu-i rouă, ci dragoste… p.13)

Deşi scrisă de sub enorme, zăpezile Vlădesei, catrenele alcătuiesc reazăm pentru două anotimpuri: primăvara şi vara: „Curg apele, curg la vale,/cu, în ele, sori, luni, stele,/ Ne e apă, ci-i albastru’/ Cer din ochii dragii mele.” (Cer din ochii dragii mele, p 24)

Şi-i Viaţă multă în toate cele, şi-i Moarte cît pentru a cuprinde, într-o clipă Infinitul din noi. Dar, mai presus de toate, e dragoste şi dor, doinire din adîncuri de fire, pentru ce va să vină:

Cînd o fi să las lumea,

Lîngă mine dragostea

S-o lăsaţi,, bună sau rea,

Să mă sting de gît cu ea…

Neîndoielnic că, peste ani, catrenele vor fi zestre „anonimă” pentru prea plinul cîntului popular. Aşa cum fluturii se-ntrupează în floare, cum norii în ploaie: “Şi-am adus din munţi un rîu,/ Dragii mele l-am pus brîu/ Şi doi fragi din deal, din vie,/ I i-am făcut sîni sub ie…” (I i-am făcut sîni sub ie… p.81).

Din Munţii Apusului, Teofil Răchiţeanu mai adaugă un ram nemurii poeziei. Şi nouă, asemenea.

Radu VIDA