Crezând mărturiei lui Toma avem întâlnirea cu Înviatul

Biblistul italian Silvano Fausti (1940-2015), preot iezuit dedicat slujirii și vestirii Cuvântului lui Dumnezeu, deschide prin meditație filele Scripturii, ne conduce în lumina Învierii, unde, împreună cu Apostolul Toma, să putem spune și noi: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Io 20,28).

„«După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: ,Pace vouă!’» (Io 20,26)

«După opt zile» ne aflăm în duminica după duminica Paștilor. Și când comunitatea se află reunită în ziua duminicii, în amintirea patimilor Domnului, iată că are înaintea ei rănile Lui, iubirea Sa extremă… și de aici își ia viață. Din acest motiv e necesar să facem mereu Euharistie, spune Pavel, în orice lucru. Căci prin orice lucru noi trebuie să aflăm comuniunea cu El, până când noi înșine vom deveni Euharistie.

După opt zile, e prezent și Toma… și după opt zile și noi suntem prezenți. «Noi trăim mereu în această zi!!!». De fiecare dată când celebrăm Euharistia, ne aflăm în această situație: ne sunt reprezentate rănile Domnului. Aceasta e Euharistia. La Euharistie ne amintim de pătimirea Sa pentru noi. Iar Evanghelia pe care o citim este amintirea unui aspect al vieții Sale, un aspect pe care noi îl înțelegem corect numai la lumina crucii: care e misterul gloriei, al iubirii și învierii. Deci după opt zile și Toma e prezent.

Discipolii sunt înăuntru, tot cu ușile închise, la fel ca data trecută, când Isus a apărut. Însă data trecută, ușile erau închise din frică. Acum, acea comunitate nu mai este un mormânt, ci e plină de bucurie, de pace, de spirit, de iertare… Această separare de lume nu este o despărțire de lume, ci indică faptul că ei «nu sunt din lume»!, ci sunt trimiși «pentru lume». În acel loc, acești frați uniți se adună împreună pentru ca apoi să iasă în lume spre alții, pentru a-L vesti pe cel înviat.

Isus stă în mijloc și spune: «Pace vouă!». Deci, după fiecare opt zile, El se reîntoarce. Și se întoarce mereu în ziua a opta și fiecare zi este acea zi!!!

Când citim Evanghelia, mereu începem cu cuvintele: «În vremea aceea», căci de fiecare dată când se citește, omul care o citește sau o ascultă trăiește «în acel timp», căci povestirea îl face contemporan cu faptul citit, dar, doar dacă el vrea. Și acel om trăiește acel fapt și acel fapt devine memoria (amintirea) sa și viața sa. Deci Evanghelia îl conduce mereu la «acea zi» pentru că deja este «ziua fără apus» (învierea care nu mai e biruită de moarte).

Subliniem că Isus Înviat, de trei ori, mai mult decât a vesti, dăruiește darurile Sale: pacea, iertarea păcatelor, Spiritul, darul misiunii!!!…

«Apoi i-a spus lui Toma: ,Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios’» (Io 20,27)

Prima dată, Isus s-a adresat comunității, apoi și lui Toma, dar în interiorul comunității. Și-i spune: «Adu degetul tău încoace»… E un imperativ prezent, adică se traduce: «continuă să faci așa», exprimă intensitatea atingerii, a experimentării. Isus, spunându-i așa lui Toma, îl ajută să înțeleagă că Toma este prezent în inima Lui chiar și atunci când Toma nu-i acolo și că-l cunoaște știind dorința sa. Și Isus îi satisface dorința, pe care Toma o considera imposibil de împlinit.

Toma, spunând «nu cred, dacă nu pun mâna» are o mare onestitate: el nu crede din principiu, dar e dispus să-și schimbe părerea, dacă faptele sunt contrare credinței lui. Este o onestitate rară, căci noi păstrăm certitudinile noastre, indiferent care ar fi faptele, realitatea… Toma e gata să fie contrazis de fapte, dar numai de fapte.

Deci Isus îi arată că era prezent, chiar și atunci când Toma era absent. Isus cunoaște dorința sa, și mai presus de toate, îi vine în întâmpinare… Isus e umil, e disponibil… îl cheamă pe Toma să-L atingă.

Acest îndemn este adresat și cititorului: și noi, după opt zile suntem invitați să vedem și să atingem aceste răni. Și noi, la Euharistie, suntem chemați să-L contemplăm pe cel împuns cu sulița. Și tocmai din această contemplare se naște ceva în interiorul nostru. Pentru că există cu adevărat o vedere și o atingere materială… dar ne întrebăm ce a simțit Toma în interior, punând degetul și mâna în rănile Domnului? Aceasta este experimentarea Înviatului…

«Toma a răspuns și i-a zis: ,Domnul meu și Dumnezeul meu!’». Aceasta e culmea credinței: unde Domnul, care e unic – unicul Dumnezeu care a făcut cerul și pământul – este «Dumnezeul meu», «Domnul meu».

Toma, care era necredincios din principiu, nutrea o iubire pentru Isus și pentru viață, dar una fără vreo speranță, pentru că el considera că moartea ar fi fost singurul cuvânt… însă tocmai punând mâna în aceste răni, el vede că există o iubire mai mare decât moartea. Și atunci el cunoaște cine e Dumnezeu și cunoaște că Dumnezeu e al Său, dar și modul în care el este al lui Dumnezeu. Și Dumnezeu e viața, e începutul totului. Deci Toma a aflat izvorul vieții și al iubirii în aceste răni. Și aceasta este expresia credinței definitive. Dar nu se termină aici, pentru că existăm și noi… care nu am pus mâinile…

«Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut». Amintiți-vă că «discipolul iubit a văzut mormântul gol și giulgiul și a crezut că Isus a înviat». La fel, noi nu-L putem vedea înviat… pentru că nu eram atunci când El s-a arătat.

Isus spune că noi suntem și mai fericiți decât el, pentru că fără să-L vedem pe Domnul, dar ascultând Cuvântul Său, crezând mărturiei, noi înșine avem întâlnirea cu Înviatul, intrăm în acele răni, intrăm în comuniune cu El, primim Spiritul și iubirea Sa pentru noi și trăim din darurile Sale. Și aceasta e o fericire mai mare. E singura fericire posibilă celor care trăiesc «după»”. (Trad. pr. dr. M.V. Tegzeș)

V.S.