Credința, pe tabla de șah

Dacă ar fi să-l „definesc” pe părintele Ovidiu Gavrea printr-un cuvânt (în măsura în care oamenii pot fi „definiți” prin unul sau mai multe cuvinte), i-aș spune „Părintele Bucurie”. Sau „Părintele Dragoste”. Sau „Părintele Prieten”. Și nu cred că este cineva, dintre cei care au relaționat vreodată cu acest preot, care să mă poată contrazice atunci când spun că lângă părintele Ovidiu Gavrea nu este niciodată loc de tristețe și deznădejde, că bucuria din sufletul lui se transmite, necondiționat, către sufletul celui care îi stă, fie și pentru o clipă, dinainte.

De altfel, bucuria și lumina de pe chipul părintelui-misionar („preot de caritate”, cum se spune oficial) le-am regăsit și pe chipurile celor care, la final de Sfântă Liturghie în capela din curtea Spitalului de Copii de pe str. Moților 68, nu se dădeau duși acasă, mai așteptând un zâmbet, un cuvânt, o încurajare, o bucurie-împreună.

„Să nu-l țineți mult, departe de noi” – am citit în ochii care mă urmăreau ieșind din capelă cu părintele Gavrea, în căutarea unui loc în care să putem realiza interviul.

… Și cum poți răspunde, altfel, bucuriei, decât cu bucurie?

– Părinte, când și în ce împrejurări ați ajuns să slujiți la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii din Cluj-Napoca?

– Așa a rânduit Dumnezeu, ca ucenicia să mi-o fac lângă Preasfințitul Vasile Someșanul și împreună cu Preasfințitul Vasile, o perioadă de 5 ani. După 5 ani de ucenicie cu Preasfințitul Vasile, în care am fost și secretar al Asociației Filantropice Medical-Creștine Christiana, am primit și hirotonia. Asta se întâmpla după ce terminam facultatea. Hirotonia am primit-o la început pe o secție mică, pe Secția de Psihiatrie a  Copilului și Adolescentului, de pe strada Ospătăriei, unde era și un departament, și mai este și în ziua de astăzi, de toxicomanie, adică de intervenție pentru copiii cu dependență de diverse substanțe.

– Îmi aduc aminte că era perioada în care copiii se „drogau” cu aurolac.

– Exact acea perioadă era. Acolo am fost primit prima dată. Hirotonia am primit-o pentru Centrul Antidrog și pentru Secția de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului. Acolo mi-am desfășurat prima dată activitatea, în primii ani, intensiv, în sensul că mergeam în fiecare zi și lucram… personal, adică copilul din mine cu copilul pe care-l întâlneam acolo, indiferent că era unul mic sau un adolescent.

– Ar fi interesant să povestiți un pic despre perioada aceea…

– A fost perioada în care am simțit – și era prima oară când mi se întâmpla! – că fac parte dintr-o echipă, că toți cei care suntem acolo lucrăm împreună.

La mine, copiii, de obicei ajungeau ultima dată. După ce treceau pe la specialistul psihiatru, mergeau la psiholog, lucrau cu ei și ergoterapeutul și kinetoterapeutul și logopedul și asistentul social și pe urmă, abia, veneau la mine. Deci eram în echipă, cu un copil se lucra multidisciplinar. Partea sufletească era lăsată ultima și era la mine…

– Ce povești aveau acei copii și adolescenți?

– Nu știu dacă mi-este îngăduit să spun, pentru că era ca la spovedanie. Erau poveștile lor de viață. Fiecare cu specificul poveștii lui de viață, cum se întâmpla atunci și cred că se mai întâmplă și astăzi, de la familii dezorganizate, ca să nu zic alt cuvânt, până la familii care ofereau totul, în afară de ceea ce era cel mai important: dragostea.

Veneau părinți și ziceau: „Da’ la copilul ăsta ce-i lipsește? Că nu-i lipsește nimic!”. Și trebuia, cumva, cumva, să-i spun fiecăruia, să mă-nțeleagă și să nu se supere, că-i lipsește dragostea. Că timpul tău petrecut cu acel copil este mai valoros decât faptul că-mi spui că-i dai toți banii din lume, că nu asta ajută.

Acolo am împărtășit și multe bucurii. Am avut, la un moment dat, campion național și cu rezultate la concursuri internaționale de șah. A venit la mine și după ce ne-am împrietenit și ne-am cunoscut mai bine, a zis: „Părinte, toate le-nțeleg, dar explică-mi, te rog, credința, pe tabla de șah”.

Să-i explic eu credința pe tabla de șah! Șansa mea a fost că știam șah și, de fapt, chiar așa m-am apropiat de el, jucând șah. Dar cum să-i explic credința pe tabla de șah, habar n-aveam.

Ca să trag un pic de timp, i-am spus: „Pune-ți piesele pe tablă și apoi vorbim despre credința pe tabla de șah”. Până când el a făcut asta, eu am spus în gând o rugăciune, apoi m-am uitat după piese și pe piese, cum m-a ajutat Dumnezeu la momentul respectiv, și am zis:

„Tabla de șah este viața noastră. În viața noastră, Dumnezeu ni le așază și ni le dăruiește pe toate. Cea mai importantă piesă de pe tabla de șah este Regele. Regele nu părăsește niciodată tabla de șah. Ăsta-i sufletul omului.

Cea mai periculoasă piesă de pe tabla de șah este Regina. Stă lângă Rege. Adversarul de Regină se teme, nu de Rege. Asta-i mintea, mintea omului. Regina poate să meargă în orice direcție, pe tabla de șah, și nelimitat, cât ține tabla de șah. Pe cât îi de periculoasă pentru adversar, pe atât poate să fie de periculoasă și pentru cel care o are, dacă nu știe s-o îmblânzească. Una-i să-ți îmblânzești mintea și alta-i să ai o minte neîmblânzită.

Lângă Regină și Rege sunt Nebunii. Gândurile-s de două feluri: bune și ne-bune. Așa-s gândurile noastre. Lângă Nebuni, mai încolo, sunt Caii. Ai un gând care nu-i bun, ia Calul și du-te după un gând bun și mai dai o tură, dacă nu-l găsești, că Turele-s pe laterale.

Pionii. Pionul ăsta, cât îi de mic, care stă în fața fiecărei piese, e foarte important. De fapt Pionii sunt ceea ce învățăm noi de la viață. Ce învățăm de la viață și ce învățăm unul de la celălalt. Ce face Pionul? Pionul, în general, e foarte cuminte. El apără. Are misiunea de a apăra. Ne apără, de fapt e scutul nostru sufletesc pe care ni l-a pus Dumnezeu. Și ce face Pionul? Pionul tot înaintează, înaintează și e capabil să-și dea și viața ca să-ți bage ție Regina înapoi, dacă ți-a scos Regina adversarul de pe tabla de șah”.

Și, cu continuare, așa am reușit să vorbim. Era foarte important să vorbești, cum este și astăzi, în limbajul celui de lângă tine. Să-și cunoască sau să-i cunoști tu viața, ca să poți să-l ajuți când el simte și vede că tu ești prezent în viața lui…

… Ce s-a-ntâmplat de atunci? Din 2010, sau din 2011, sunt angajat aici, la Spitalul de Copii, sunt plătit de Ministerul Cultelor, și fiind angajat aici, sunt prezent aici…

– Stop! Ați încheiat „povestea” fără să relatați, de fapt, cu adevărat, finalul. Adică, nu mi-ați spus cum a reacționat tânărul acela în momentul în care i-ați explicat credința „pe tabla de șah”.

– A plâns! Așa a reacționat. A plâns, pentru că ceea ce i-am explicat eu, el a înțeles mai bine decât am înțeles eu. A înțeles mai bine, din start, pentru că el juca mai bine șah decât mine.  Și a înțeles fiecare… rol și, mai mult decât atât, misiunea pe care fiecare piesă de pe tabla de șah o are în a fi și a aduce bucurie celui care e în fața ta.

– S-a schimbat atitudinea lui după aceea?

– Da! Da! Da! S-a schimbat. S-a schimbat atitudinea. Noi am ținut legătura, În general, țin legătura cu oamenii cu care mă întâlnesc. Asta-i frumos, că nu ne întâlnim numai aici. Cu omul cu care te întâlnești, cu copilul cu care te întâlnești la greu, te întâlnești și la bine, asta-i probat, deja.

Am, slavă lui Dumnezeu, copii botezați aici, care se apropie de majorat, botezați când erau în incubator, și pe care părinții au ținut să-i aducă să vadă și să le spună unde-au fost botezați. Am dezvoltat legăturile în timp, căci pe oameni îi cunoști, aici, de obicei când le e greu. Și acele legături dezvoltate în timp, pentru mine înseamnă mană cerească. Și sunt legături nu cu oameni doar din Cluj, ci cu oameni din toată țara!          M-am întâlnit cu oameni, cu români stabiliți în străinătate, care au venit aici doar în concediu și-au avut o problemă cu copilul și-a trebuit să vină  cu el la Urgență. Și țin legătura și cu ei, țin legătura cu oameni din străinătate. Dacă te întâlnești o dată cu un om, aici, și stabilești o legătură sufletească cu el, cred că asta-i cea mai mare bucurie. Eu, cu acel om, țin legătura sufletească toată viața. Asta-i frumos.

– Aici nu mai sunt copii dependenți de droguri… Și atunci, care este rostul unui preot într-un spital cum este acesta?

– De a aduce bucuria, aici. Dacă e nevoie de bucuria lui Iisus, undeva, vă garantez eu că aici nu numai că-i adusă, dar e și primită, bucuria lui Iisus.

– Chiar am remarcat, în capelă, câtă bucurie și câtă lumină era în ochii celor care se aflau acolo.

– Da.

– Cum reușiți?

– Din bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, de acolo se ia și lumina! Și e o mângâiere acolo, foarte mare, pe care noi prea puțin punem preț. În bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos este o mângâiere… nu omenească, ci una dumnezeiască, de care are nevoie orice suflet de om, indiferent că e aici sau e în altă parte. E o bucurie pe care o transmiți când o trăiești. O trăiești ca să o poți transmite. Dar mai mare cinste decât s-o trăiești… nu este. Vrea să-i facă concurență cinstea de a o transmite, dar nu reușește, pentru că cea mai mare cinste e că o trăiești.

– Cum relaționați cu copiii de aici? Cum… se întâmplă? Vin ei de bunăvoie la bisericuță, îi căutați dvs…?

– Unii vin, de obicei, când au probleme mai grave și când stau mai mult în spital, la alții merg eu. Pe perioada pandemiei m-am dus doar la solicitări. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat oameni, și aici, cu care să lucrez tot în echipă. Dl manager Aldea e, din punctul meu de vedere, omul lui Dumnezeu, copilul mare care face orice pentru toți copiii. Ăsta-i dl manager. Și atunci, evident, nu faci altceva decât să dai slavă lui Dumnezeu că ești într-o astfel de echipă.

Sunt copii care mă solicită ei pe mine, și-s mulți, jumătate sunt care mă solicită ei pe mine, că are și o așezare strategică bisericuța, e aproape imposibil să n-o vezi. Și atunci, ei imediat caută, că-l caută pe Dumnezeu, nu mă caută pe mine. Pentru cealaltă jumătate, fac în așa fel încât să fiu prezent aici, adică vizibil, încât ei, în orice moment s-ar gândi că au nevoie cel puțin de o discuție cu mine, să poată să o poarte. Adică, să putem comunica. Până la urmă, suntem în mileniul 3, al comunicării, iar comunicarea este cuvântul de ordine al mileniului pe care-l traversăm.

– Într-un dialog purtat de curând cu dr. Ligia Blaga, de la Secția de Neonatologie a Clinicii de Obstetrică și Ginecologie II „Dominic Stanca”, domnia sa spunea că preotul din spital suplinește, adesea, psihologul care ar trebui să existe acolo.

– Aici avem psiholog, slavă Domnului! Este psiholog, este asistent social, eu nu suplinesc nimic și pe nimeni. Eu sunt aici ca o prezență a deplinătății bucuriei într-o echipă multidisciplinară, pentru că relația mea cu personalul de aici este ca o relație de familie. Fiecare este implicat, aici, slavă Domnului! Am văzut oameni implicați pe toate disciplinele, la nivel de bucurie maxim! În momentul în care-ți place ceea ce faci, ți-ai găsit locul. Și, garantat, ți-ai găsit și starea. Până la urmă, ăsta-i rostul omului: să-și găsească locul și starea. Dar condiția-i una și aceeași: să-ți placă ceea ce faci. Echipa de aici lucrează la cote înalte și îi mulțumesc lui Dumnezeu că fac parte și eu din ea, cu partea asta, sufletească, spirituală, care-i foarte importantă. Nu poți să-l rupi pe om de partea sufletească, de partea spirituală, n-ai cum!

Am avut oameni de toate credințele, aici. Am avut musulmani, cu care am avut o relație extraordinar de puternică, sufletească, și ne-am rugat împreună! Am avut atei, oameni care n-au crezut în Dumnezeu. Ei au venit să-mi spună: „Eu sunt ateu, nu cred în Dumnezeu, dar acum am nevoie de ajutorul Lui!”.

Despre ce să vă mai povestesc? Aici realitatea bate filmul sau cărțile. Și cărțile le poate bate, realitatea de aici.

– Ce e cel mai greu, dar ce e și cel mai frumos, aici, pentru un preot?

– Dacă-ți place, nu-i greu nimic. Dar de frumos, e frumos în fiecare zi, pentru că nu-i o zi ca cealaltă. În fiecare zi te confrunți cu oameni diferiți și cu situații diferite. Eu zic că asta-i frumos. Traversăm vremurile astea pe care le traversăm acum și eu zic că îi frumos, fiindcă una-i să traversezi vremea asta și alta-i să fii disperat în fața ei. Dar noi nu suntem disperați în fața vremurilor pe care le traversăm. În anul ăsta, de exemplu, am simțit bucuria Învierii Domnului Iisus Hristos mai intens și mai frumos și cu o bucurie mai mare ca niciodată.

– Există copii care vă resping?

– La primul contact sau la prima vedere, da, dar după ce ne vedem de mai multe ori, nu. Sunt copii care dezvoltă rezistență, chiar și la a treia vedere e o reacție de respingere, și e respingerea, în primul rând, față de un străin și față de un mediu străin. Ei nu-s obișnuiți cu medicul de aici și nici cu străinii, până la urmă. Dar la a patra cunoștință, să zic așa, nu mai resping. Dimpotrivă. Încep să se joace. Asta-i frumos la copii: copiii încep să se joace. Pe copii îi cunoști prin joc. Mântuitorul zice clar: De nu veți fi ca și copiii nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Lăsați copiii să vină la Mine!

E un joc atât de nevinovat, e jocul acela de prezență în bucurie pe care noi îl pierdem datorită stresului, gândurilor și celorlalte… altele, pe care le avem. Suntem prea preocupați, ca să ne mai jucăm. Copiii, oricât ar fi de preocupați sau oricâtă rezistență ar dezvolta față de mediu, față de oameni, la joc nu se pot opune. Când copilul îți percepe prezența, în momentul în care tu ai o prezență a bucuriei, curată, alături de el, copilul începe să se joace cu tine

Rezistență mai mare-i la părinți, pentru că părinții vin cu un set de valori foarte bine definite și e foarte greu să-i explici părintelui că, uite, trecem împreună prin situația asta și pe urmă o să fie bine. O să fie bine și pentru că ai să vezi cum poți să trăiești în prezența copilului tău într-o zi cât într-o mie de ani. Cu ochii tăi. Cu intensitatea bucuriei dintr-o mie de ani! Într-o zi! E greu să-l lămurești asta pe părinte, dar nu e imposibil.

– Cât timp intenționați să rămâneți la Spitalul de Copii?

– Atât cât hotărăște Dumnezeu, atât o să rămân. Nu hotărăsc eu. Mie-mi place. Eu, dacă ar trebui să aleg a doua oară, aș face aceeași alegere, fără nici o ezitare. Aș alege din start, pentru că-mi place foarte mult. Cât hotărăște Dumnezeu să mă țină aici, atât o să rămân.

M. TRIPON