Crâmpei dintr-o ploaie de toamnă târzie

Îmi las picioarele să calce cu voluptate ochiurile de apă de pe trotuarul negru. Mi-era dor de pleoscăitul molcom ce răzbăte de sub tălpile-mi grele. Simfonia stropilor a început de mult, iar concertul cerului e în noaptea asta doar pentru pian și adierea blândă a vântului.

Pașii îmi lunecă agale prin ploaia blândă și neostoită. Unde să te grăbești într-o astfel de noapte? Ce altă tihnă mai dulce poți avea decât să fii părtaș la nașterea muzicii în îmbrățișarea nopții? Stau prostit și privesc la pânza umedă ce nu contenește să cadă. Îmi descopăr capul, mă las în voia simțurilor și-mi simt sufletul parcă mângâiat de vorba dulce a mamei. Sunt acum cu totul copilul nopții și al ploii. Fiul rătăcitor sosit acasă la sărbătoarea bucuriei.

Mai știți cât e de frumoasă ploaia când cade drept și se înfige ca o suliță în pământul reavăn? Mai știți că stropii se transformă în pietre prețioase și că toate mașinile strălucesc, apoi, în lumina nopții? Mai știți că frunzele copacilor dansează nebun de frumos la atingerea apei? Mai știți aura licăririlor de lumină de pe marginea drumului? Mai țineți minte sunetul apei călcate de roțile ce se grăbesc să te ducă acasă?

Ajunge doar să faci un pas în lături pe aleile întunecate și să te trezești într-o altă lume. Nu mai auzi nimic și abia dacă mai vezi cărarea pe care trebuie să apuci. Ghid îți este doar atingerea umedă a frunzelor și asfaltul înfundat de pașii celor care acum dorm. O lumină beteagă de mai încolo împrăștie umbrele pe blocurile obosite. Nu mișcă nimic, totul e încremenit. Și parcă vezi dincolo de ferestrele întunecate. Copii cu povestea spusă și adormiți cu degetul în gură, un el care strânge o ea în brațe, și un câțel care mai suspină după frumoasa de pe malul apei. Până și blocurile nu mi se par altceva decât niște umbrele uriașe puse de veghe la pacea somnului.

E atâta linişte.

Și nu e nimeni pe stradă să vadă ce simt acum. Și chiar nu e nimeni. E ciudat de tăcut totul. Nicio maşină, niciun pas grăbit spre casă.

Parcă nu mai aşteaptă nimeni pe nimeni.

Se aude doar fărâma de apă prelinsă de pe frunza încă lipită de trunchiul obosit al copacului. Parcă sunt prins într-un laţ al timpului. E un dans mut al nopţii, în care mă prind cu gândurile ce nu-mi dau pace.

Aşa cred că plânge cerul. Ca şi acum. Tăcut şi infinit de mărunt. Și de neştiut. Și fără lacrimi…

Văd dincolo de sticla aburită a ochelarilor. Simt că nu e nevoie decât de un pas pentru a călca pe alt tărâm. Închid ochii şi mă las cuprins de vrajă. Simt mirosul întunericului pişcat de aerul rece, iar ploaia s-a oprit pe strada fără nume.

Aş putea scrie acum un cântec, aş putea scorni o poezie, aş putea să-ţi prind o frunză în păr, sau te-aş putea chema să visăm privind la norii blegi şi grei.

Nici eu nu mai ştiu cine sunt acum. Știu doar că mi-e bine. Sunt copilul cu cheia agăţată de gât, alergând desculţ prin iarbă. Sunt, poate, cel care a sărutat prea târziu o fată, înghesuit şi amorţit pe un scaun strâmt, la un film de care nu-mi aduc aminte niciodată. Sau sunt cel care a îmbrăţişat prima dată marea, privind spre capătul nevăzut al lumii. Sau sunt poate chiar eu, cel de acum, flămând de frumos, buimac şi uneori trist de calea pe care merge nepăsătoare lumea.