Copilul care vine pe lume…

Oare cine este copilul care se naște? Pentru a putea răspunde la această întrebare, antropologia creștină ne trimite la cristologie, la imaginea Fiului etern al lui Dumnezeu, arhetipul umanității noastre, Care S-a făcut ființă vie, asumându-Și plenitudinea condiției și sorții noastre umane, inclusiv moartea.

În imaginea pruncului Hristos descoperim cheia misterului care-i cuprinde pe toți nou născuții, vii sau morți, bine primiți sau avortați. Acest copilul profețit de Isaia, „Iată, fecioara va purta în pântece și va naște fiu, și-L vor chema cu numele Emanuel” (Is 7, 14), se va naște dintr-o fecioară smerită, numită Maria, căreia îngerul Gavriil, mesagerul Domnului, îi va comunica „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești între femei!” (Lc 1, 28). Tulburată la auzul veștii, Maria se va întreba: „Ce fel de închinare poate fi aceasta…” (Lc 1, 29). Îngerul, însă, asemenea unui doctor, o va liniști: „Nu te teme Marie, fiindcă ai aflat har la Dumnezeu. Și iată-n pântecele tău vei zămisli și vei naște Fiu și numele lui Îl vei chema Iisus” (Lc 1, 30, 31).

Bucuria maternității, plecată din credința că venirea copiilor înseamnă primirea binecuvântării lui Dumnezeu în casa ta, „Și cel ce va primi un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primește” (Mt 18, 5), o va face pe Maria să exclame: „Mărește, suflete al meu pe Domnul, și să se bucure duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că El a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc 1, 46-48).

Orice copil purtat în pântecul mamei sale este prototipul nevinovăției, modelul celor ce vor să moștenească Raiul. „Adevăr vă spun: De nu vă veți reveni și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt 18, 3). Există o frumoasă explicație pe care ne-o dă Nichifor Crainic atunci când ne spune „care e lucrul pruncului”: „Pruncul de se va bate, plânge, împreună cu cei ce se bucură cu dânsul, se bucură. Dacă va fi ocărât, nu se mânie; dacă va fi slăvit, nu se înalță. Dacă vor cinsti pe altul mai mult decât pe el, nu pizmuiește. Dacă vor lua ale lui, nu se tulbură. Dacă vor lăsa lui puțin ca moștenire, nu știe și nu intră în judecată cu cineva nu se pricește pentru ale lui, nu urăște pe vreun om… Dacă va fi sărac, nu se întristează; dacă este bogat nu cugetă înalt”. Să nu uităm însă că zămislirea de prunci înseamnă dragoste, adică motorul care întreține viața în univers, și datorită căruia plantele și animalele prosperă, iar oamenii se înmulțesc. Ideea că „Dumnezeu este dragoste” (1 In 4, 16) reiese din faptul că Dumnezeu nu-și impune voia asupra Mariei, ci așteaptă răspunsul ei liber, pe care ea îl dă cu gingașele cuvinte: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1, 38). Cu alte cuvinte, întruparea nu a fost numai lucrarea Tatălui, a puterii Sale și a Duhului Său, ci și lucrarea voii și credinței fecioarei.

Deși Iosif nu este tatăl biologic a lui Iisus, acesta îl va primi pe nou-născut în familia sa cu toată dragostea, dându-i drepturi legitime (Lc 2-27, 41, 43, 48). Știm că sentimental, adopția semnifica nașterea unei familii sau întregirea acesteia și reprezintă un moment de bucurie și împlinire pentru ambii părinți.

Icoanele ortodoxe mărturisesc Întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana lui Hristos-Fiul. În icoana Nașterii Mântuitorului apare modelul familiei ideale, constituită din Maria, Iosif și pruncul Iisus. Aceasta apare cu atât mai semnificativă cu cât sărăcia și abandonul apasă asupra lor. În timp ce pruncul, înfășurat într-un lințoliu, este depus pe un altar, Iosif cade pradă dubiului în ceea ce privește paternitatea copilului, pe când Maria, cu privirea pierdută în depărtare, contemplă misterul unei nașteri care în timp va genera atât suferința pruncului cât și a mamei sale. Văzându-l căzut din cauza neascultării sale, pe cel care era creat după chipul și asemănarea Sa, Iisus înclină cerurile, coborând în pântecul unei Fecioare, fără să sufere nici o schimbare, pentru a îndrepta pe Adam cel ce era prihănit și care-L implora: „Slavă ție Mântuitorul meu și Dumnezeul meu!”. Sf. Ioan se referă în repetate rânduri la Hristos cu termenul de Cuvântul. „Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi; și noi văzutu-I-am slava ca pe slava Unuia – Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In 1, 14).

Termenul pare a fi cât se poate de potrivit deoarece cuvintele transmit înțelesuri, făcându-i pe ceilalți să cunoască ce avem în minte. Așa cum cuvintele înfățișează gândurile noastre lăuntrice, tot așa Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, transmite gândurile lui Dumnezeu. El a venit pe pământ să fie vocea lui Dumnezeu ce vorbește omului. În Hristos se reîntemeiază dialogul cu Dumnezeu.

Textele liturgice, explicând misterul Întrupării, ilustrează și un alt mister, cel al noului-născut. Copilul Iisus, născut din Fecioară, acceptă să fie înfășat în scutecele unui prunc și se lasă pus într-o iesle. Cel care chemă Magii, acceptă darurile lor, oferindu-le în schimb propria Sa viață ca Dar suprem, pentru mântuirea omenirii.

În iconografie și în liturghia Bisericii există un ansamblu de teme care pun în evidență raportul intim care există între Hristos întrupat și copilul nou născut. Este vorba de tema familiei unite prin rugăciune și prin dragoste, teama mamei care primește de la Dumnezeu copilul, dar pe care îl va oferi ca sacrificiu de preaslăvire, tema inocenței a cărei semnificației este dăruirea celorlalți fără ascunzișuri, dezinteresat, printr-o dragoste fără limite.

De la concepție până la moarte, copilul este o persoană purtătoare a chipului dumnezeiesc, a cărei primă vocație este de a căuta „asemănarea” cu Dumnezeu. Această vocație constă într-o cercetare lungă și anevoioasă pentru a câștiga virtuțile ce sunt esențiale energiilor divine, cum ar fi dreptatea, înțelepciunea, frumusețea, mila și dragostea. Acesta este darul de „imago Dei”, care face ca viața umană să fie sfântă. De aceea în familie și în comunitatea eclesială noi ne vom pregăti să-l primim pe fiecare nou-născut, indiferent de condiția socială sau de integritatea sa fizică și mentală, așa cum magii și păstorii l-au primit pe copilul Iisus. „Și văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Și intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Sa; și căzând la pământ I s-au închinat; și deschizându-și visteriile, I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă” (Mt 2, 10, 11).

Scriitorul rus Feodor Dostoievski pune în gura starețului Zosima cuvinte unice, ca făcând parte din testamentul său duhovnicesc: „Iubiți mai cu osebire pruncii, căci ei sunt fără de prihană, ca îngerii din cer, și trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioșie și pentru a ne curăți inimile noastre păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel ce umilește un prunc!”

De asemenea ne angajăm să facem totul pentru copii, astfel încât să poată crește și să se întărească, iar iertarea lui Dumnezeu să se răsfrângă asupra lor.

Prof. dr. Mircea Gelu BUTA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut