Constituţia revizuită – un ghiveci naţional?!

Ilie CĂLIAN

  Despre nevoia de revizuire a Constituţiei s-au spus multe lucruri inteligente, urmare a analizării funcţionării statului în ultimii zece ani şi, mai ales, a relaţiei dintre puterile statului. Cheia problemei este înţelegerea noţiunii de putere executivă – în ultimă instanţă, a raportului dintre Preşedinte, Guvern, Parlament şi Puterea judecătorească. Atît la elaborarea textelor de către Constituantă, cît şi în 2003, se vehicula ideea că nu trebuie să i se îngăduie primului ministru să concentreze în mîna sa întreaga putere executivă: spaima de dictatură! Astfel că, pe lîngă anumite atribuţii de politică externă, preşedintelui i s-au mai dat pe mînă un consiliu suprem de apărare a ţării, care îi conferă acestuia dreptul de a controla, practic, guvernul în anumite decizii, serviciile de informaţii şi contrainformaţii, procurorii şi judecătorii (dar cînd am spus “guvernul”, trebuie să se înţeleagă aici şi alte ministere de cît ale apărării, de interne, de externe, al justiţiei şi al economiei – prin intermediul CSAT). Ce a ieşit din aceasta am văzut: un preşedinte de genul lui Traian Băsescu a putut să se impună dictatorial – fără a avea , practic, vreo responsabilitate (alta decît a semna cheltuielile curente şi salarii ale imensului aparat birocratic de la Preşedinţie).

De fapt, de teama de a nu se da prea multă putere pe mîna unui singur om cu responsabilităţi executive, s-a căzut în capcană: s-a dat prea multă putere executivă unei persoane fără nicio responsabilitate. În realitate, puterea executivă, în orice democraţie constituţională, fie ea şi monarhică, nu este controlată şi contrabalansată de şeful statului (fie el şi rege/regină), ci de parlament. Or, la noi, numai cine n-a dorit n-a fost capabil să priceapă că ultimul preşedinte, încă în funcţie, şi-a dirijat de la început, imediat după instalare, la numirea primului ministru, atacul împotriva parlamentului, atac susţinut vehement de-a lungul timpului, cu sprijinul paridului său şi al altor forţe interesate, inclusiv dinafară.

Acum, în preajma revizuirii Constituţiei, s-a cam acceptat ideea că preşedintelui trebuie să i se reducă din atribuţii – dar să fie ales prin vot popular, nu de către parlamentari. Ziceau unii că rrromânilor le place să-şi aleagă preşedintele – să le facem acest hatîr. Oare?! De unde vreo tradiţie la rrromâni? Şi-au ales ei voievozii, regii şi dictatorii?! Alegerea a trei preşedinţi, pînă acum, a devenit o tradiţie seculară, mai puternică decît la alţi europeni?! Nici vorbă! Explicaţia am descoperit-o în justificarea lui Crin Antonescu, candidatul USL la preşedinţie: preşedintele ar urme să fie ales, în viitor, la mijlocul mandatului parlamentar/guvernamental, pentru patru ani, astfel că alegerea sa nu s-ar suprapune peste alegeri locale şi parlamentare.

Dar ce ar putea – un preşedinte “apolitic” şi fără puteri executive – să susţina într-o campanie electorală? Vasăzică, în urmă cu doi ani, în urma unei campanii electorale la care au participat toate forţele politice reprezentative, am ales puterea supremă în stat, parlamentul, care a mandatat un guvern să pună în aplicare un program politic, economic, social, pentru patru ani. Dar vine, după numai doi ani, un cadidat la preşedinţie cu un alt program?! Atunci, pentru ce am mai ales parlamentul, care, la rîndul lui a desemnat executivul cu îndeplinirea respectivului program – şi, încă, cu un buget multianula?!  Dacă e aşa, înseamnă că, practic, viitorului preşedinte îi acordăm puteri executive nemaiîntîlnite: el singur poate da peste cap programul de guvernare şi legile pe care ar urma să le dea parlamentul! De fapt, ce program politic, economic şi social poate avea preşedintele, dacă (ar) rămîne în limitele actualei Constituţii – “de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”?!

În realitate este vorba despre o penibilă “jmecherie” a partidelor politice – în speţă, a celor puternice: la mijloc de mandat, susţinînd campania prezidenţială a unei persoane agreate, respectivele paride îşi fac campanie electorală în folos propriu. Pe de o parte, consolidează anumite “fidelităţi” (electorat de rînd, dar mai ales patronat şi gălăgioase “societăţi civile”). Pe de altă parte, îşi cîntăresc forţele în raport cu celelalte partide şi îşi pregătesc (re)distribuirea anumitor posturi în aparatul de stat.

Era, acum, prilejul, să se elimine cel puţin această ambiguitate din Constituţie – referitoare la clarificarea raporturilor dintre puterile statului şi, în special, aşezarea parlamentului în rolul pe care-l merită într-o democraţie parlamentară. Respingînd aplicarea riguroasă şi consecventă a principiilor unei republici parlamentare, USL va impune, în Constituţia revizuită, o nouă reţetă de “democraţie originală”: ghiveciul naţional.