Conf. univ. dr. Gheorghe TOMOAIA: Reuşita unei operaţii depinde, în parte, şi de materialul pe care îl ai la îndemînă

Pe lîngă ştiinţa şi priceperea medicului, succesul unei intervenţii chirurgicale depinde în mare măsură şi de materialul pe care chirurgul îl are la îndemînă, de aparatura de care dispune, de condiţiile în care se realizează operaţia. De aceea, atît timp cît ortopedia este o mare consumatoare de materiale, iar dotarea secţiei este destul de precară, campania de strîngere de fonduri demarată de managerul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă ar putea fi de mare ajutor şi Clincii Ortopedie şi Traumatologie II – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, şeful clincii, conf. univ. dr. Gheorghe Tomoaia.

– Prin ce se deosebeşte o clinică de ortopedie şi traumatologie a unui spital de urgenţă de o clinică de ortopedie oarecare?

– Clinica de ortopedie şi traumatologie a unui spital de urgenţă se deosebeşte de cea obişnuită, a unui spital oarecare din judeţ, a unui spital orăşenesc sau municipal, prin aceea că rezolvă cele mai complexe cazuri. În Clinica Ortopedie şi Traumatologie se pot interna de la fracturi simple, pînă la fracturi complexe, polifracturi sau politraume. Aici se pot trata fracturi cu deplasare, asociate cu alte afecţiuni, cum ar fi afecţiuni ale aparatului respirator, afecţiuni toracale sau afecţiuni ale creierului, toate trebuind rezolvate concomitent.

În afară de aceste urgenţe traumatologice, care sînt compuse în cea mai mare parte din fracturi, sînt asociate şi alte leziuni, cum ar fi entorse – sînt entorsele grave ale genunchiului, cu leziuni ligamentare complexe, grave, leziuni de menisc sau cu fracturi deschise, cu leziuni ale părţilor moi sau chiar cu leziuni vasculare, caz în care colaborarea trebuie făcută cu chirurgia vasculară.

În Clinica de Ortopedie-Traumatologie se internează şi pacienţi cu alte afecţiuni ale aparatului locomotor, cum ar fi leziuni degenerative cronice, artroze, mai ales artroza şoldului, artroza genunchiului sau gonartroza, sau orice fel de alte artroze care se rezolvă la ora actuală prin artroplastie.

Nu în ultimul rînd, aici se internează cazurile de leziuni ale muşchilor şi tendoanelor, sau leziuni ale articulaţiilor, numite luxaţii. Deci sînt internate o complexitate de cazuri, de la simple fracturi, luxaţii, fracturi deschise, fracturi asociate cu alte leziuni ale organelor.

– Cîte cazuri ajung într-o zi în Clinica Ortopedie şi Traumatologie II a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă?

– Între 30, 50, 70 de cazuri. Chiar de curînd, la un sfîrşit de săptămînă, în trei zile au fost consultate 110 cazuri, din care s-au internat 15, ceea ce este foarte mult. Recent, într-o sîmbătă, cînd am fost de gardă, am avut 11 internări de urgenţă, din 48 de cazuri consultate.

– Pe perioada verii?

– Pe perioada verii. Acum nu mai există diferenţă prea mare între vară şi iarnă, pentru că, aţi văzut, nu prea mai ninge. Iar cînd ninge, în primele zile se internează mai mulţi pacienţi, pentru că este alunecuş, însă după aceea numărul lor revine la normal. Dar sînt multe accidente de circulaţie, sînt accidente de muncă, accidente sportive sau chiar agresiuni, acestea din urmă parcă tot mai multe, în ultima perioadă.

– Într-un an, cîţi pacienţi sînt consultaţi în clinică şi dintre aceştia, cîţi sînt internaţi?

– Pe una din secţii (clinica noastră are două secţii), cam 10.000 sînt consultaţi şi în jur de 1.800 – internaţi şi rezolvaţi chirurgical. Deci, pe amîndouă secţiile sînt operate anual 3.600, pînă la 4.000 de cazuri.

– Dvs cîte operaţii faceţi într-un an?

– În urmă cu cîţiva ani făceam în jur de 500 de operaţii. Acum, cam 350 – 400 de operaţii pe an, fac.

– Este mult sau este puţin comparativ cu ceea ce face un chirurg cu pregătire similară, în Vest?

– În Vest sistemul este organizat puţin altfel. Un medic poate ocupa două săli de operaţie şi atunci trece de la una la alta, fără să mai piardă timp cu pregătirea pacientului. Adică, în timp ce el operează într-o sală, în sala cealaltă bolnavul este pregătit. Noi aşteptăm să se schimbe bolnavul, ceea ce este o pierdere de timp şi duce la o încetinire a ritmului intervenţiilor chirurgicale.

– Asta înseamnă că numărul intervenţiilor care se fac aici este mai mic decît în Vest?

– Cred că este mai mic. Acolo, un medic avînd două săli de operaţie, poate să facă şase, şapte, opt intervenţii pe zi. Noi facem maxim cinci, şase, cînd stăm pînă după-masa, tîrziu.

– Care sînt cele mai grele operaţii, în ortopedie şi traumatologie?

– Este greu să spui care sînt cele mai grele, după o experienţă şi o obişnuinţă de ani de zile de muncă. Depinde de complexitatea cazului. Dacă sînt fracturi cominutive sau fracturi cu mari deplasări sau cu interpuneri musculare, sînt mai greu de rezolvat. De regulă, fracturile de femur durează mai mult sau fracturile de bazin.

– Cele mai „urîte” cazuri care ajung la dvs…?

– Sînt politraumele, pe care în parte le rezolvăm noi, în parte Chirurgia I.

– Ajung şi copii, aici?

– Nu foarte mulţi, dar ajung şi copii, la noi.

– Şi cu malformaţii congenitale?

– Destul de puţine cazuri de malformaţii congenitale ajung la noi, deoarece acestea se trimit la Chirurgie pediatrică.

– Dar amputaţii, se fac aici?

– Sînt situaţii, dar sînt foarte rare, la noi. Amputaţiile le face chirurgia vasculară, la noi se fac foarte rar, doar în caz de traumatisme grave sau de tumori osoase, care sînt destul de rare şi nu toate merg pe amputaţie. Cele mai multe merg pe reconstrucţie.

– Dvs cît timp petreceţi în clinică?

– Între 8 şi 12 ore pe zi.

– Din care, cîte ore în sala de operaţie?

– În sala de operaţie, între 5 şi 7-8 ore, de trei ori pe săptămînă.

– Cît a durat cea mai lungă operaţie pe care aţi efectuat-o în clinică?

– N-aş putea să spun cu precizie. Sînt operaţii care ai impresia că sînt scurte, şi cînd- colo, au durat foarte mult, mai ales operaţiile care se fac cu implante intramedulare.

– Ce te face să rezişti ore în şir în sala de operaţie, fără mîncare, fără cafea, fără… ţigară, fără toaletă…?

– Din momentul în care începi operaţia nu mai ai nevoie nici de cafea, nici de ţigară, nici de nimic. Toată atenţia se concentrează pe operaţie, şi asta te face să nu mai ai nevoie de absolut nimic din ce ţi-ar trebui, altfel, în afara sălii de operaţie.

– Un medic clujean îmi spunea, de curînd, că este mare generatoare de adrenalină, chirurgia…

– Da, este, mai ales în situaţia în care crezi că operaţia este uşoară şi pe parcurs vezi că se poate complica.

– Vă mai amintiţi prima dvs operaţie? Senzaţia pe care o ai cînd… tai în carne de om sau în os de om?

– Sînt peste 30 de ani de atunci! Prima dată sigur că ai emoţii, ai o stare de stres, dar după aceea te obişnuieşti. Te gîndeşti doar la modul cum să organizezi intervenţia şi la rezultatele pe care le aştepţi. Am avut, zilele trecute, o fractură de claviculă, în care am pornit intervenţia ştiind că-i cu două fragmente, şi era o fractură cuminutivă. Pe radiografie părea că-i cu două fragmente, dar în realitate era cu patru fragmente. Pînă le-am fixat pe toate, sigur că a durat mai mult, fiind şi în apropierea vaselor mari care pleacă de la inimă. Trebuie multă prudenţă şi foarte, foarte multă atenţie.

– Ce sentiment primează în timpul unei operaţii: dorinţa de a reuşi, teama de a nu greşi?

– După peste 30 de ani de experienţă clinică, pe prim plan este dorinţa de a reuşi. Bineînţeles că apare şi o oarecare teamă, în anumite intervenţii chirurgicale care nu ştii cum vor reuşi pînă la sfîrşit.

– Cum sînteţi înaintea unei operaţii?

– Destul de calm.

– Pe dinafară, bănuiesc. Dar pe dinăuntru?

– Pe dinăuntru, este greu de spus.

– Bătălie?

– Bătălie cumplită.

– După 30 de ani de experienţă clinică, mai pot să apară surprize pentru un chuirurg?

– Sigur că da. Surprize pot să apară la fiecare caz în parte. Fiecare caz este altceva, nu este ca în altă… meserie, unde toate merg pe un tipar. Aici, fiecare bolnav este cu altă afecţiune, cu altă fractură, alt… tipar. Fiecare bolnav este altfel, fiecare are structura lui psihică, fiecare are modul lui de răspuns la tratament. Dar, pe lîngă modul cum tu, chirurgul, operezi, contează şi modul cum te adresezi bolnavului, cum îl îngrijeşti, cum te comporţi cu el, cum îi dai indicaţii, şi toate astea contribuie foarte mult la reuşita unei intervenţii chirurgicale. Şi apoi, punctul doi, la noi, este şi reabilitarea, recuperarea, care de multe ori este dificilă şi pe care, iarăşi de multe ori, o lăsăm pe seama bolnavului. Poate că ar fi bine să fie făcute şi la noi clinici de recuperare, cu specialişti în domeniu, care să preia bolnavul şi să-l instruiască, să-i arate cum se face recuperarea, că el nu are de unde să ştie.

– Succesul intervenţiei chirurgicale în sine depinde doar de ştiinţa şi priceperea medicului sau intervin şi alţi factori?

– Mai sînt şi alţi factori. Depinde, între altele, de materialul pe care îl ai la îndemînă, de cum te ajută medicii secundari, de felul cum eşti instrumentat în timpul în care se execută operaţia, de condiţiile pe care le ai… Sînt multe, multe chestiuni care contează.

– Apropó de condiţii: dotarea clinicii este pe măsura nevoilor şi aşteptărilor?

– Dotarea este destul de precară. În domeniul nostru, consumul de materiale este foarte mare. Orice os se fixează cu ajutorul unor materiale de osteosinteză, care nouă ne lipsesc în cea mai mare parte, unele fiind achiziţionate direct de către bolnavi. Foarte, foarte puţine sînt din bugetul spitalului! Aici este o problemă mare şi, la fel, este o problemă în ce priveşte dotarea cu instrumentar. Avem deficienţe şi în ce priveşte dotarea cu aparatură. De exemplu, o lună de zile n-am avut aparat Roentgen, ceea ce a fost foarte, foarte greu, pentru că trebuia să trimitem bolnavii la UPU şi să vină înapoi, iar unii trebuiau să meargă de două ori în UPU şi să revină, fapt ce făcea ca aceşti bolnavi să sufere foarte mult. Acum aparatul este reparat, dar este un aparat mai vechi, clasic, cu film, iar noi am avea nevoie de unul modern, digital, care să permită şi efectuarea unui număr mult mai mare de radiografii, pentru că ortopedia şi traumatologia se bazează în principal pe examenul radiografic.

– Managerul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă a demarat, nu cu mult timp în urmă, o campanie de strîngere de fonduri pentru dotarea unor secţii ale spitalului, între care, cred, şi secţia dvs…

– Am avut mai multe discuţii cu dl manager al spitalului. Clinica noastră trebuie trecută printr-o reparaţie capitală, trebuie refăcute saloanele, trebuie refăcute sălile de operaţie, trebuie dotate cu materialele necesare, cu aparatura necesară, trebuie rezolvat aerul condiţionat în sălile de operaţie şi trebuie făcută o mansardare a clinicii. Mai avem saloane cu paturi mai multe decît permite actualul regulament, aşa că trebuie să ne extindem, ca suprafaţă, şi asta nu se poate face decît printr-o mansardare. Avem un proiect de reabilitare şi modernizare a clincii, am întîlnit bunăvoinţa d-lui manager al spitalului şi colaborarea dînsului şi sperăm ca împreună să putem realiza acest proiect.

Trebuie să vă mai spun şi că am pornit un amplu proces de modernizare a mobilierului. Vrem să schimbăm toate paturile, iar saltelele să fie dotate cu huse care să se poată schimba, spăla, curăţa, dezinfecta, astfel încît fiecare bolnav care vine la noi să aibă un pat curat.

Am avea nevoie de mese de operaţie moderne, în fiecare sală de operaţie, de aparatură modernă, de instrumentar. Sînt multe lucruri care ne lipsesc.

– Nu v-am întrebat, încă, despre rezidenţi. Sînt mulţi, sînt puţini cei care aleg ortopedia?

– Vin rezidenţi foarte mulţi, la noi. De altfel, noi îi selectăm încă din timpul facultăţii, cînd îşi aleg lucrările de diplomă. În total, locurile noastre la rezidenţiat au fost ocupate. Am avut şi avem rezidenţi foarte performanţi şi-mi pare rău că pe unii dintre ei nu i-am putut opri aici, la Cluj, unde era atîta nevoie de ei. Au plecat în străinătate.

– După părerea dvs, este sau nu necesar un spital unic de urgenţă, la Cluj?

– Este mai mult decît necesar un spital în care să fie secţiile unite, să fie în acelaşi loc mai mulţi specialişti, din diverse domenii, care să poată interveni deodată, pentru că într-un sistem pavilionar, cum este acum, bolnavul este plimbat de la o secţie la alta şi se pierde foarte mult timp. Dacă am fi toţi la un loc s-ar putea lua rapid o decizie pentru bolnav, şi-n ordinea gravităţii, s-ar putea realiza anumite intervenţii asupra bolnavului fără să se mai piardă timp.

– Care este cea mai mare satisfacţie a unui chirurg în specialitatea dvs?

– Cea mai mare satisfacţie este atunci cînd, după o zi de muncă, vede că toate operaţiile i-au reuşit şi pacienţii sînt bine.

– Se poate face chirurgie ortopedică fără suflet?

– Nu. Nu se poate face nimic fără suflet!

– Dar fără Dumnezeu?

– Nici fără Dumnezeu nu se poate face nimic.

– Ce vă doriţi cel mai mult pe plan profesional?

– Îmi doresc ca toate operaţiile şi intervenţiile pe care le fac să fie reuşite şi toţi bolnavii operaţi de mine să se vindece.

– Să vă ajute Dumnezeu!

M. TRIPON