Concertul Filarmonicii „Transilvania”: De la Mozart la Bartok

Două decupaje de istorie a muzicii, două viziuni, două stiluri într-o multitudine de abordări, dar atâta muzică, atâta modernitate! Concertul de săptămâna trecută al Filarmonicii de Stat „Transilvania” s-a înscris în aceşti parametri şi l-a readus la pupitrul dirijoral pe tânărul şef de orchestră, de origine israeliană, Noam Zur, cu un palmares impresionant în calitate de dirijor al unor mari orchestre simfonice ori camerale din Europa şi din întreaga lume, dar şi al unor spectacole de operă (actualmente – dirijor invitat principal al Orchestrei Simfonice din Dubrovnik şi director artistic al Festivalului de Operă „Tino Pattieri” din Dubrovnik). Dacă la Mozart, gestica sa precisă, reţinută chiar, dar sugestivă, a urmărit cu graţie, discreţie şi eleganţă discursul muzical, la Bartok acesta şi-a demonstrat abilitatea de a conduce mari ansambluri, realizând coeziunea din care au erupt sonorităţi vulcanice, de mare dramatism.

Seara s-a deschis cu Concertul pentru flaut şi harpă, în Do major, KV 299 (297c) de W.A. Mozart (Allegro; Andantino; Rondeau – Allegro), avându-i ca solişti pe Janos Balint (flaut, Ungaria) şi pe Ion Ivan-Roncea (harpă), ambii artişti de notorietate internaţională. Duetul şi dialogul lor strălucitor s-au lăsat descoperite în cuprinsul acestei lucrări extrem de reprezentative, în coloritul ei cameral specific, în care orchestra a dialogat, la rândul ei, cu cei doi parteneri solişti într-o manieră apropiată de aceea a simfoniilor concertante. Admirabile pasaje solistice, nuanţe atent filtrate (în Andantino, mai ales, adevărată reverie) cezuri expresive şi „flautul fermecat” al lui Janos Balint zburdând pur şi simplu printre cadenţe, precum şi dulceaţa harpei, au proiectat în adevărata sa lumină această compoziţie cuceritoare.

Publicul, entuziasmat, i-a rechemat la rampă pe cei doi protagonişti, de câteva ori, aceştia oferind două bis-uri de succes: „Melodie” de Max Bruch şi „Entr’act” de Jacques Ibert.

Partea a doua a concertului a fost consacrată prezentării operei „Castelul Prinţului Barbă-Albastră” – singura operă a lui Bela Bartok, pe un libret scris de Balazs Bela, prezentată în primă audiţie la 24 mai 1918, la Opera Regală din Budapesta. Primită cu reţinere, lucrarea şi-a câştigat locul meritat în repertorii abia începând cu anul 1938. Provocare pentru muzicieni – dirijor, solişti, orchestră – „Castelul”… oferă, potrivit unor exegeţi, „o desfăşurare şi un final în care misterul, caracterul vag şi înspăimântător explorează viaţa greu de pătruns a sufletului. Subiectul (asupra căruia nu insistăm) devine o poveste apăsătoare, de înfruntare între Prinţul Barbă-Albastră şi Judit, a patra lui soţie, ce se confruntă cu cele şapte momente ale deschiderii celor şapte uşi ale sălii celei mari a castelului, care ascund în spatele lor secrete tulburătoare”.

„Ne depănăm povestea, venită cine ştie de unde… Castelu-i vechi, veche-i şi povestea”… Cele două personaje, Prinţul şi soţia sa, Judit, au fost interpretate de mezzosoprana Rinat Shaham (Israel) şi basul Janos Szilagyi (solist al Operei Maghiare de Stat Cluj-Napoca); recitator – actorul Bogdan Zsolt. Muzica urmăreşte îndeaproape firul întâmplărilor, pornind de la un prolog cu influenţe folclorice, elemente de baladă apărând atât în textul încărcat de metafore, cât şi în muzică. Castelului întunecat al prinţului, reprezentat sonor prin melodii pentatonice cu caracter sumbru, i se juxtapun pasajele cântate de Judit, iar deschiderea, rând pe rând, a uşilor reprezintă chiar metafora cunoaşterii sufletului bărbătesc. Dialogul soliştilor – liric, la început, tot mai dramatic şi tensionat pe măsura desfăşurării acţiunii – susţine naraţiunea, punctând asupra momentelor cheie (comorile, sângele, lumina, grădina cu flori înmiresmate, care i se închină lui Iudit), deschiderea celei de a cincea uşi – „Acesta îmi este imperiul”! – prevestind decăderea. Şi totul în numele iubirii. Lupta celor doi, una a contrariilor, dar zadarnică în cele din urmă, subliniată de sonorităţile apoteotice ale orchestrei mari, se încheie în cheie tragică, cu cuvintele prinţului: „Şi va fi pururi noapte”… Orchestra şi soliştii – o evoluţie de mare angajament, cu reuşite vocal-expresive pe măsura dimensiunii psihologice a operei.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro