Concert extraordinar al Filarmonicii „Transilvania”

Este o onoare şi un privilegiu să-l ai la pupitrul dirijoral pe un artist de talia Maestrului Lawrence Foster, muzician complex, care a dirijat cele mai mari orchestre ale lumii şi continuă să fie un promotor neobosit al muzicii lui Enescu, cu o discografie impresionantă şi un palmares concertistic greu de egalat! Ecourile recentei sale prezenţe pe scena Filarmonicii „Transilvania”, în concertul aniversar György Kurtág – 90, sînt încă foarte vii, ele reverberînd peste timp la acelaşi nivel sonor ridicat. Plăcută şi de bun augur a fost revenirea maestrului în fruntea Orchestrei Simfonice a Filarmonicii clujene – să ne amintim, doar, de evenimentul absolut memorabil din 16 ianuarie 2015, cînd, în compania aceleiaşi orchestre, Lawrence Foster interpreta magistral Rapsodia română nr. 2, în Re major, op. 11 de Enescu, precum şi alte două capodopere ale muzici ruse, Concertul pentru pian nr. 2 în do minor, op 18 de Rahmaninov, cu Daniel Goiţi în formă de zile mari, şi Simfonia a V-a în mi minor, op. 64 de Ceaikovski –, reconfortante asemenea evenimente care propun spectatorilor apropierea reală de marii artişti.

Concertul a fost deschis cu Adagio pentru orchestră de coarde, op. 11 de Samuel Barber, una din cele mai triste muzici scrise vreodată, căreia dirijorul i-a desluşit cu eleganţă căldura şi profunzimea frazelor, subliniindu-i, prin creşteri şi descreşteri pasionale, prin nuanţe atent şlefuite, inspirata îmbinare dintre clasic şi modern, spiritul meditativ-melancolic.

Györg Kurtág – …concertante… pentru vioară, violă şi orchestră, op. 42, solişti Hiromi Kikuchi (vioară) şi Ken Hakii (violă), ambii originari din Japonia. Potrivit celor specificate în programul de sală, „violonista este, de ani de zile, o colaboratoare foarte apropiată a compozitorului György Kurtág, care i-a dedicat numeroase piese, ca de pildă …concertante… şi partita pentru vioară solo Hipartita”. O lucrare dedicată, aşadar; o lucrare amplă, pentru orchestră supradimensionată, care are de făcut faţă unor probe de rezistenţă şi de concentrare maximă. Explozii urmate de pasaje în piano au contrapunctat vioara solistă în dialogurile ei cu viola, care a închegat sonorităţi cu parfum arhaic, alteori citate de joc popular sincopat, în tablouri care se risipesc şi se recompun, după o logică formală precisă, spre a realiza întregul. Suportul suflătorilor şi al celor 9 percuţionişti, alături de întregul ansamblu, a contribuit la elaborarea acestei ţesături fluide şi tensionate, căreia dirijorul i-a pus în evidenţă stilul ciudat şi ambiguu, ce generează rezonanţe emoţionale puternice.

În fine, încheierea a aparţinut lui Franz Liszt, cu două din cele 13 poeme simfonice – Mazeppa şi Les préludes, care preiau şi dezvoltă magistral tematica romantică a sensului vieţii şi a figurilor zbuciumate ale unor eroi aflaţi în plin proces de autodefinire şi găsire a propriului drum. Cavalcada din Galop şi aerul marţial din Marş (Mazeppa) redau generalizant esenţa poemului literar aflat la baza lucrării (poemele lui Byron şi, ulterior, Hugo), compozitorul apelînd la procedee ale simfonismului beethovenian pentru a realiza imagini sonore foarte diversificate. De altfel, ideea cardinală a poemului direcţionează desfăşurarea muzicală, în tipare arhitecturale tradiţionale, tratate însă liber. În Preludiile, Liszt îngemănează forma de sonată cu tema cu variaţiuni, spre a rezulta aşa-numita „Bogenform”, temele luptei şi ale iubirii constituind izvorul unor variaţiuni pe care se va construi dezvoltarea. Trebuie spus, Liszt a fost acolo, dirijorul marcînd cu rafinament tema întrebării din introducerea lentă, pitorescul şi caracterul uneori onomatopeic al unor imagini, momentele semnificative din trecerea şi pe-trecerea vieţii omului.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro