Comoara de 21 de grame

Omul s-a obişnuit de milenii să caute, curios, una-alta, considerate atunci, ca şi acum, comori: bani – aur – putere – funcţii – proprietăţi – plăceri. Desigur, după cum îl ducea şi îl duce mintea.

Pentru asta n-a precupeţit nici un efort: nici energie, nici timp, nici inteligenţă, nici scop, ba făcînd şi lucruri oribile, ilare sau de neconceput. Despre redundanţa acestui efort s-au plîns filosofii, psihologii, chiar şi oamenii simpli, dar cu bun simţ, şi tot degeaba. Acel efort, de fapt, n-a fost concurat decît de cheltuiala de energie a omului pentru a se distruge, pentru a distruge, pentru a muta lucrurile dintr-un loc în altul sau pentru a se urî şi bîrfi. Inteligentă fiinţă, omul, nu?

„Cea mai inteligentă vieţuitoare” – cum se extazia Aristotel – a făcut astfel o grămadă de prostii, scuzabile dacă ele nu s-ar repeta mereu cu o precizie de ceasornic elveţian. Aşa că, acel „din greşeală învaţă omul”, nu-şi mai are acoperirea.

Prada dintotdeauna a curiozităţii sale, incontestabil motor al cunoaşterii şi, pînă la un punct, al progresului, omul a devenit însă prada „adevărurilor” sale. Căci, nu-i aşa, întotdeauna s-a luptat şi murit pentru un oarecare adevăr, chiar dacă mai apoi s-a văzut că, nici vorbă, nu era Adevărul. Adică nici scopul final al ştiinţei, vorba lui Lessing, nici principiul fericirii, cum spera Forney. De altfel, cine nu s-a convins, nu o dată, că Adevărul nu înseamnă obligatoriu şi fericire. Poate că, totuşi, Tagore a despicat o esenţă majoră de care încă nu am prea ţinut seama: Adevărul mărunt se exprimă prin cuvinte, Adevărul mare – prin tăcere. Măcar de l-am fi luat în serios pe Clemenceau şi să socotim şi noi că Adevărul înseamnă, în primul rînd, eliminarea de erori (a spus-o Einstein, altfel!), dar nu, noi am fost mai „deştepţi” şi ne-am bălăcărit secol de secol în zeama imundă a greşelilor de tot felul, declarîndu-le ideologii supreme, „unice corecte”, după cum ne era interesul de moment. Iar cine „nu era cu noi” era, desigur, împotriva noastră …

Astea-s comori?

Banii! Ăştia-s libertatea! – urlau şi urlă încă cei care nu l-au uitat pe Trivulzio, dar şi cei care, poate, nici n-au auzit de el vreodată, contaminaţi însă de acelaşi virus care nu iartă. E bun banul, dar nu cel „negru”, adică furat, şterpelit, „şpăgit” sau falsificat. Dar cît? Chiar aşa cu nemiluita? De ce există lăcomia asta nemăsurată pentru bani cu toptanul? Desigur, de la un punct e o boală, o boală grea, cu preţ tradus prin sănătate distrusă – puşcărie – moarte. Dar şi pînă la punctul acela Caragiale al nostru a ştiut vedea perfect şi a rîs bine socotind banul arma care dă forţă păcătosului, fricosului şi neputinciosului. Interesant, nu?

Ne cocoţăm pe „tocuri”, bani de tot felul, să părem mai înalţi, mai mari, mai puternici şi cînd sîntem acolo, vedem că – nici vorbă! Vedem? Da, vedem!

Ne credem mai buni decît alţii şi cînd sîntem acolo vedem că – nici vorbă. Vedem? Nu, nu vedem! Ne credem mai fericiţi şi cînd sîntem acolo, vedem că – nici vorbă! Vedem? Da, vedem.

Astea-s comori?

Puterea! Asta-i fericirea!!! – strigă unii în mintea lor pînă şi-o smintesc. Puterea absolută corupe absolut! – atenţiona Lordul Acton, dar cine l-a crezut? Aşa că Istoria ne tot demonstrează pînă poate, poate, ne-o intra odată bine în cap.

Astea-s comori?

Plăcerea! E dreptul nostru! – ne zborşim şi ne scuzăm. Căci cui îi mai pasă de Platon care o considera momeala răului? Dar, în fond, ce-i ăla „răul”? – i-o ştim întoarce, de secole. Dar, oare, plăcerea ce-o fi? Absenţa suferinţei din suflet? Din trup? Sănătatea? Noul? Bucuria vieţii? Arta? Tentaţia perfecţiunii? Neobişnuitul? Fericirea trecătoare? Căci tot ce e permanent plictiseşte, lehămeţeşte, oboseşte şi pînă la urmă exasperează.

Deci?

Deci, toţi sîntem mereu şi mereu furaţi de Fete Morgane, fermecaţi, păcăliţi, traşi bine pe sfoară. Căci, comoara cea mai de preţ a omului, cea care cuprinde esenţa, idealul şi sensul său de-a fi este numai şi numai sufletul. Care, zic unii savanţi* , azi, că are doar 21 de grame şi de care, cît trăim, ne pasă cel mai puţin.

Stela-Maria IVANEŞ

 Savanţi din mai multe ţări au cîntărit mii de oameni înainte şi după expiere şi diferenţa pare să fie mereu aceeaşi = 21 de grame.