Cojocna, mărturii etnografice de pe plaiuri someşene

Tanti Veturia, aşa cum este  numită de ziarişti  Veturia Suciu,  din satul Cojocna,  face parte din  sutele, miile de adolescenţi cu mintea ascuţită, născuţi în satele din Ardeal  înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, care, din cauza lipsei banilor şi a vremurilor tulburi, nu au reuşit să meargă mai departe la liceul după absolvirea, la şcoala generala din sat, a  celor şapte clase.

Deşi a intrat cu 9.50 la Liceul ‘’Nicolae Bălcescu’’ din Cluj,  Veturia,  fiica lui Irimie şi a Anei Nemeş, a trebuit să renunţe la şcoală, în favoarea fratelui său, Sever, şi să-şi facă alt rost în viaţă, întrucît atunci s-a întîmplat prima mare nenorocire din viaţa sa, a rămas fără tată.  S-a măritat de tînără cu Alexandru Suciu, de la ea din sat,  împăcîndu-se cu soarta care i-a hărăzit un bărbat cumsecade şi a fericit-o cu trei copii, două fete şi un băiat, pe care avea să-l piardă  mai tîrziu. Viaţa a pus-o la încercare, a trecut, pe rînd, prin spaima războiului,  pierderea unui părinte, renunţarea la o carieră intelectuală, colectivizare, pierderea unui copil şi pierderea soţului. Aceeaşi soartă care a pus-o la grele încercări  i-a dat, însă,  şi puterea de a îndura, de a  lupta şi de a răzbi, căci,  tanti Veturia a ieşit  învingătoare din războiul său cu viaţa.

Şi-a depăşit condiţia de   ‘’femeie simplă de la ţară’’,  fie ea şi vînzătoare la magazin, şi s-a emancipat  căutînd şi aflînd rădăcinile familiei sale şi  ale  locurilor natale.  S-a refugiat în muncă în încercarea disperată de a amorţi durerea crîncenă a pierderii unicului fiu.  Şi-a ţinut serviciul şi casa, a ţesut, a cusut, a cîntat în corul satului, a dansat în ansamblul de dansuri tradiţionale, i-a învăţat pe alţii dansul, a ajuns un cunoscut meşter popular şi, mai cu seamă, a fost un fel de ambasadoare a satului natal, o gazdă primitoare pentru orăşenii care îi treceau pragul în căutarea tradiţiilor din Cîmpia Transilvană. Alături sau la concurenţă cu băile sărate de la Cojocna, Veturia Suciu a devenit ceea ce se numeşte ‘’un brand’’ al  satului, numele său fiind familiar  multor români, datorită presei.

Ca să se simtă împlinită şi, probabil, pentru a-şi  lua  revanşa  în  faţa întîmplărilor dramatice care au  împidicat-o să ajungă om cu multă şcoală,  tanti Veturia  s-a apucat de scris, la bătrîneţe.  Despre satul său, despre viaţa aspră pe care a trăit-o, despre oamenii, buni şi mai puţin buni, cu care a avut de-a face. A ieşit o carte  cu ‘’mărturii etnografice’’,  pentru  cei interesaţi de studierea satului românesc al ultimelor  şase decenii, iar pentru cititorul comun – jurnalul unei  femei care s-a născut, a trăit, s-a bucurat şi a suferit într-un sat mare şi vechi din Ardeal şi care nu a ajuns medic sau  profesor,  dar a găsit rosturile vieţii şi le-a dus la împlinire.  Iar Veturia Suciu a făcut mai mult, mult mai mult,  decît i se cere fiecărui om: sădirea unui pom, creşterea unui copil şi construirea unei case.

A scris o carte care musteşte de dragostea pentru familie, pentru satul în care s-a născut şi din care n-a plecat decît spre a-l face celebru, pentru tradiţia populară, domeniu în care a performat ajungînd membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România, şi pentru oamenii pe care i-a întîlnit şi pe care îi pomeneşte cu stăruinţă în paginile cărţii. După ce a generat faimă pentru sine şi pentru Cojocna, scriitoarea Veturia Suciu a mai îndeplinit o misiune: a salvat de la uitare  obiceiurile legate de naştere, botez, nuntă şi înmormîntare, precum şi pe cele legate de marile sărbători creştine: Boboteaza, Paştele, Sîngeorzul, Rusaliile, Adormirea Maicii Domnului, Crăciunul. Colindele, cîntecele de cătănie, scrisorile de pe front  culese şi tipărite de Veturia Suciu prezintă, cu siguranţă, interes pentru etnologi sau folclorişti, iar viaţa dramatică a autoarei o face interesantă pentru un public mai larg.

‘’Cojocna, mărturii etnografice de pe plaiuri someşene’’, scrisă cu inocenţă  reconfortantă şi sinceritate dezarmantă,  este  o lecţie pe care o femeie tenace, cu numai şapte clase,  a dat-o celor ce nu s-au încumetat să scrie încă o monografie a localităţii, despre care se ştie ca are băi sărate şi cam atît. Nu doar Cojocna, ci fiecare sat din Transilvania ar avea nevoie de o tanti Veturia, care să-şi scrie povestea sa  şi pe cea a satului natal.

CRONICAR