Codul Muncii

Radu VIDA

Nu ştiu cum am reuşit. Dar Legile noastre ori sînt incomplete, ori sfidează, pur şi simplu, Constituţiunea. Care, între noi fie vorba, nu mai este deloc „Sfîntă”. Şi, poate şi din această cauză, multe din cărările pe care trebuie să le bătătorim pentru a ne alinia ţărilor vestice, nu pot fi parcurse.

Nu vreau să fac o analiză a Codului Muncii. Actul normativ care reglementează toate raporturile noastre cu angajatorii. Importanţa acestui act nu mai este de subliniat. Dar, evident, practica judiciară şi, mai ales, litigiile de muncă, au demonstrat cu prisosinţă că reglementările CM sînt, de cele mai multe ori, lacunare.

Evident că, în acest caz, legiuitorul trebuie să ţină cont de mulţi-mulţi factori, care să reglementeze raporturile de muncă. Iar unul dintre ele este echilibrul. Apărarea intereselor angajatorului şi angajaţilor. Problemă grea, cu atît mai mult cu cît interesele nu coincid întotdeauna, iar aplicarea legii devine deficitară chiar şi la nivelul deciziilor instanţelor de judecată. Dar pînă aici, la Tribunal, vreau să zic, drumul este lung, costisitor, iar soluţiile par, de cele mai multe ori, nedrepte. Una din părţile aflate pe baricadele litigiilor va fi veşnic nemulţumită, putînd chiar argumenta, logic, în defavoarea hotărîrii instanţelor şi, desigur, în apărarea propriilor valori.

Nu trebuie să fii jurist, însă, pentru a realiza că legile, în general, şi Codul Muncii, în special, n-au fost îndeajuns pritocite şi, pe cale de consecinţă, le lipseşte acel ceva, nerecunoscut direct în ştiinţa dreptului, dar care este firul roşu al conduitei noastre în viaţa socială: bunul simţ. Lipsa acestuia, chiar dacă argumentele vin în favoarea protejării unor categorii de semeni, se regăsesc în contradicţie cu viaţa noastră diurnă. Drept pentru care, atîtea inadvertenţe, atîtea frustrări şi atîta neîncredere în Statul de Drept, pînă la urmă.
Iată, bunăoară, art. 60 al. 1, din Legea nr 53/2003 CM. Buturuga asta mică, dar, credeţi-mă, mai vînjoasă decît un arbore secular fulgerat în mijlocul unei cărări înguste, s-a dovedit a fi neconstituţională.

Cît or fi de inamovibil, intangibili şi de neatins cu pana cea repede mîngîietoare a destinului, trebuie spus: Curtea Constituţională a dormit atîţia şi atîţia ani! Şi a lăsat ca tensiunile sociale să se consume în suc propriu. Fără să ia nici un fel de măsură împotriva acestui păcătos articol 60. Ce spune el? Că sindicaliştii cu funcţie n-au voie să fie daţi afară de angajator. Decît dacă, vezi, Doamne!, fac tumbe, se dau peste cap şi din feţi frumoşi devin porci, graşi şi jegoşi şi gata pentru a fi sacrificaţi în preajma Sărbătorilor de iarnă. Au fost sesizaţi judecătorii CC? N-au fost? Nu se ştie. Cert este că din 2003 este ceva vreme. Şi, credeţi-mă, instanţa asta are ceva mai mult timp la dispoziţie pentru a cugeta, decît oricine altcineva în lumea asta.

Şi-atunci?
Nu comentăm argumentele care s-au adus, de data aceasta, că împricinatul articol şi aliniat nu sînt compatibile cu Constituţiunea. (Cu toate că, între noi fie vorba, nu e vorba decît despre anularea unei inepţii şi îngăduirea bunului simţ să se manifeste liber.)

Un sfat pe gratis: multe din articolele Codului Muncii sînt turnate în sistemul legilor, doar aşa, să fie! Dar, s-a dovedit, sînt depăşite de realităţile istorice pe care le trăim, sînt luate de undeva, din locuri unde raporturile de muncă au trecut prin succesive îmbunătăţiri. Iar noi, în nimicnicia noastră, am adoptat acele articole care se dovedesc a fi bulendre vintage chiar şi pentru vecinii României de peste gard.
D-apoi, pentru cei de mai încolo!