Codrule, codruţule…

Radu VIDA

Înghesuială mare, bibicule!
Se adună populaţie serioasă în pădurile patriei. La început a fost proprietarul. Ca orice gospodar serios, s-a pus pe treabă. Şi a tăiat aproape de rădăcină. Să se ştie. Să se cunoască. Şi să nu mai crească. Decît, poate, peste alţi o sută de ani. Nu s-au lăsat mai prejos nici rudele lor (ale proprietarilor, bineînţeles). Au devalizat, şi ei, cît au putut. Că nu se ştie! Dacă vine o nouă naţionalizare şi rămîne omul cu buza umflată? Şi pădurea netăiată. Mai pe urmă, conformîndu-se ţîpuriturii: românu’, frate cu codru’, au apărut şi străinii. Adică alţii decît proprietarii şi rudele lor: hoţi de toate soiurile şi neamurile. Au tăiat şi ei. Dar nu după nevoie. Azi, o căruţă de lemne pentru foc, mîine o altă căruţă pentru vînzare, poimîine…

Ăştia fură ăi mici.
Mai marii zilei au… vereştoit codruţul, după vestita strigătură: pédure, pédure, frumos chinte cucu ’lontru. Pînă l-au lăsat ciot. Şi nu s-au mulţumit doar cu atît. Au ras tot, prăduind avuţia verde a ţării. Au intrat în codrii cu gînd de uciganie şi au lăsat prăpăd în urma lor. Nici vreascul cel mai firav n-a supravieţuit. De au tresărit de mîhnire şi sateliţii geostaţionari, aflaţi în… mişcare dirijată în jurul Planetei!

N-a furat numai cine n-a putut! Iar dintre cei care au putut, „fruncea” s-a dovedit a fi pădurarul. Ba a închis ochiul, apoi… ochii, ba a lăsat pe altul să jupoaie scoarţa, ba a luat şi el, că, de! Numai că ei, pădurarii (rămăşiţe din fostele ocoale silvice), erau puţini. Mai exact, 399 de flăcăi, înalţi ca brazii. Unul la şaisprezecemiipatrusutetrei hectare + camarazii. Jupîni, hălăduind după toate cele ale pădurii. Că vorba aia, nimeni nu le avea baiul. Şi au… hrebenciugit, pîn’ la loc comanda. Retro, şi cedau cui vroia, cerea, dădea mai mult, sau era amic politic. Şi doar codru’ suferea, vorba cîntecului.

Apoi, treburile s-au îngroşat.
Şi au venit cei de la Garda de mediu. Agenţie guvernamentală, formată din 540 de vlăjgani, gata să dea amenzi, dacă (şi) pădurea era violentată. Ca să nu zic dezvirginată.
Se părea că nu mai vine nimeni, care să atenteze. Şi să lase în urmă peisaj selenar, cu cioturi… plîngătoare. Dar ne-am înşelat. În speranţa de a reduce masiv tăierile ilegale de pădure, minţi luminate au mai inventat ceva:

Garda forestieră.
Să nu-i huiduim, pîn’ ce nu-i vedem la treabă. Că, oricum, sînt mai mulţi. Adică nouăsutedouăzecişişase de bărbaţi. Unul şi unul. Ca să nu zic… alta. Din acest număr (care înseamnă, după toate rigorile ari’meticii un inşpector la opt mii hectare de pădure). Organizaţi, nu glumă! În nouă gărzi teritoriale, maşini, secretare, secretăruţe, cu şefuţii şi şefii aferenţi. Puşi după putirinţă şi unşi după politichie. Adică prin concurs! Nu zic că va fi sinecură. Că trebuie să stai la oraş, să înghiţi toate cele poluante şi citadine, totodată. Dar odată scăpat… Ozon paşte băiatu’! Implementînd şi controlînd aplicarea regimului silvic şi cinegetic.

Înainte de legalizarea cestiunii, înmînarea ştampilelor, funcţiilor şi sarcinilor am auzit suspinul codrului. Vînticel de vară pîrîtă, care trecea cu gingăşie printre copacii însemnaţi de vreme. Am desluşit, făr’ să vreau, desigur, gînd curat. Şi dorinţa sinceră ca Garda forestieră să nu aibă nevoie, peste ceva vreme, de altă gardă, care să păzească miliţia de poliţie, şi gardianul de alt suprapaznic.
De oameni şi păduri.