Clujul interbelic văzut de o memorialistă franceză

Doamna Anca Lemaire, nepoata fostului rector al Universităţii clujene, Florian Ştefănescu-Goangă, a fost de curând în oraşul nostru pentru a participa la festivitatea sărbătoririi a 25 de ani de la înfiinţarea Centrului de Studii Transilvane. Cu această ocazie, Domnia Sa ne-a oferit una din cărţile editate de acest centru, aparţinând unei bune prietene a ţării noastre, Jaqueline Jeannel, cu titlul Ma Roumanie/România mea. Cartea a apărut cu text paralel româno-francez, fiind pregătită pentru tipar de Ana-Maria Stan, care a asigurat şi traducerea şi un studiu introductiv bogat în referinţe, în timp ce Ioan-Aurel Pop a făcut o amplă relatare despre începuturile universităţii clujene.  Luându-i cartea în mână, cititorul nostru se poate întreba cu îndreptăţire: cine este doamna Jeannel şi cum a ajuns dânsa să scrie aceste frumoase pagini despre România? Îl vom lămuri repede: cei care cunosc istoria universităţii îşi aduc aminte că printre profesorii francezi care au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea învăţământului superior clujean s-au numărat şi trei străini de faimă incontestabilă: geograful Emmanuel de Martonne, speologul René Jeannel şi hidrobiologul Chapuis, ultimul apărând ca personaj şi în Caietul albastru al lui Nicolae Balotă. René Jeannel a venit la Cluj în 1921, el fiind un colaborator mai vechi al lui Emil Racoviţă, care i-a fost maestru şi prieten, şi împreună cu care a pus bazele unei noi ştiinţe, biospeologia. Jeannel a venit la Cluj cu întreaga familie, instalându-se în casa de pe Republicii nr.15, aflată lângă cea a profesorului Goangă de la nr.13 şi a onorat învăţământul clujean până în 1937, când s-a reîntors în ţară. Cei 16 ani, pe care i-a petrecut aici, au fost pentru fiica sa, Jaqueline, anii cei mai frumoşi ai vieţii ei, respectiv anii copilăriei şi adolescenţei, îndrăgostindu-se iremediabil de ţara noastră, iar rememorarea acelor ani şi a vizitelor făcute ulterior, până târziu, în 1968,  fac obiectul acestei cărţi, care echivalează cu o declaraţie de dragoste şi de preţuire pentru ţara care a rămas pentru ea acel paradis primordial, pe care nu-l uiţi toată viaţa.

Cartea seamănă mai degrabă cu o mărturisire, fiind scrisă cu un patetism uşor de înţeles şi cu o sinceră emoţie care animă fiecare pagină a cărţii. Intră în acest joc al probabilităţilor amintiri memorabile legate de viaţa de familie, de sărbătorile de iarnă, de obiceiurile şi tradiţiile româneşti, de prieteniile durabile şi însufleţite. Una dintre aceste prietene, de care s-a legat pe veci, este Silvia, fiica rectorului Goangă (şi mama Ancăi Lemaire), amintirii căreia îi dedică această carte, întrucât alături de ea a traversat mirajul unei copilării şi adolescenţe de basm, începând cu ieşitul la săniuş pe strada amintită, cu admiraţia pentru icoanele şi broderiile ţărăneşti, cu pregătirea dulceţurilor şi compoturilor pentru iarnă, cu lecţiile de pian şi excursiile fascinante în munţi, cu descoperirea unui univers ţărănesc străvechi, de o arhaitate frapantă. Toate rămân o comoară neuitată de secvenţe prin aceea că autoarea receptează, trăieşte palpitul unei ţări îmbelşugate, în plină efervescenţă economică. Lecturile din Creangă, basmele româneşti, frumoasele spectacole de la Opera clujeană, maialurile şi reuniunile de familie, participările la diverse evenimente culturale sau mondene, precum şi expediţile cu maşina prin zone cu totul noi şi necunoscute, îi oferă posibilitatea să exploreze zone de mare farmec ale naturii ţării noastre, pe care nu le va uita niciodată. Cu o bucurie abia reţinută ne sunt evocate vizitele la mănăstirile din Oltenia şi Banat, la Băile Herculane şi Călimăneşti, în Munţii Apuseni sau la gurile Dunării, la mănăstirile Moldovei. Iată o singură secvenţă: „Voroneţul este superb. Este o carte fantastică de istorie sfântă, în care toate detaliile reprezintă o transpunere a vieţii de zi cu zi din Moldova (…) Este un festival de lumină şi culori uimitoare, care sclipesc pe parcursul orelor zilei şi al anotimpurilor care trec. Faţada de sud este dominată de un albastru intens, aproape indigo, în timp ce aceea din vest, a Judecăţii de Apoi, amestecă acest albastru cu un verde straniu, de culoarea măslinei crude şi tonuri brune cu sclipiri de aur. Sunt personaje nenumărate, fiecare separat poate fi centrul unei icoane.” Cu o trăire emoţionantă evocă ea şi sărbătoarea Învierii Domnului din 1937, când „Sute de lumânări iluminează nenumăratele icoane acoperite cu aur sau argint. Totul sclipeşte, străluceşte iar corurile de bărbaţi, cu voci profunde şi grave, răsună cu fervoare. Se va împărţi cozonac şi fiecare, luând un ou colorat, îl va ciocni de cel al vecinului său, spunând: „Cristos a înviat!” şi i se va răspunde „Adevărat a înviat!”.

Frumuseţea cărţii constă şi în stilul ei curat, luminos, fără umbre şi ezitări. Peste tot pe unde călătoreşte, autoarea se identifică cu peisajul vibrant al ţării, cu tradiţiile şi cu oamenii ei. Există şi câteva portrete de „clujeni”, schiţate în trecere, precum profesorul Voineşti, doamna Goangă şi copiii ei, abatele Breuil, aviatorul Soyo, consulul francez de la Cluj, Mourville, Marici, cumnata lui Einstein, familia Winkler etc. Toţi aceştia alcătuiesc o mare şi strânsă familie, care îşi fac vacanţele împreună, îmbogăţesc colecţia entomologică a tatălui sau însufleţesc peisajul Clujului cu farmecul personalităţilor lor aparte. De aceea, ni se pare nimerit să încheiem prezentarea noastră despre această carte încântătoare cu invocarea mărturiei mamei autoarei, la plecarea din România, mărturie semănând cu o declaraţie definitivă de dragoste  pentru această „ţară a inimii”: „Am plâns când am părăsit Franţa, dar am plâns cu mult mai mult atunci când am părăsit România.”

Mircea POPA