Clujenii și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

În toamna anului 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar s-a dezmembrat atât din cauza înfrângerilor suferite pe câmpurile de luptă, cât mai ales datorită dorinței diverselor naționalități de a-și decide singure soarta și a forma state naționale suverane, în baza principiului autodeterminării naționale sau a dreptului popoarelor de a dispune de viitorul lor, exprimat de președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (1856-1924), în plenul Congresul American în 8 ianuarie 1918. Așa și-au declarat independența una după alta, în lunile octombrie și noiembrie 1918, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar românii din Bucovina, Transilvania, Banat și Ungaria au proclamat unirea lor cu Regatul României, în 28 noiembrie 1918 la Cernăuți și la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

Calea de la dubla monarhie la statele naționale nu a fost una deloc facilă, dacă avem în vedere că societatea fusese bulversată și secătuită de cei patru ani de război prin secerarea a milioane de vieți omenești, schilodirea a sute de mii de soldați, penuria alimentelor, învrăjbirea popoarelor prin propaganda guvernelor și creșterea nemulțumirilor sociale, care au răbufnit violent în revoluțiile bolșevice din Rusia, Ungaria și porturile germane. Prăbușirea Austro-Ungariei a generat la nivel provincial, regional și local un vid de putere prin dispariția oricărei autorități publice, ceea ce a dezlănțuit în diferite zone haos, jafuri și tulburări ale ordinii publice, o veritabilă revoluție, cum au numit-o contemporanii, conducând, totodată, la constituirea unor organisme politice (consilii naționale) și militare (gărzi naționale) pe criterii exclusiv etnice, care au reinstituit ordinea și siguranța publică.

În cazul românilor din Transilvania și Ungaria, după ce la 5/18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod a prezentat în Parlamentul de la Budapesta declarația de autodeterminare națională a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, la 18/31 octombrie s-a constituit Consiliul Național Român Central (CNRC) cu sediul la Arad, noul for politic fiind rapid recunoscut de toate mediile și instituțiile sociale, civile, bisericești și militare românești drept reprezentant al voinței națiunii române. În zilele următoare s-au format consilii naționale în toate localitățile din Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, în fruntea lor fiind aleși preoți, învățători, avocați, notari, funcționari sau medici, consiliile preluând administrația localităților respective. În paralel au luat ființă Gărzile Naționale, constituite din soldați și ofițeri reveniți de pe front, gărzi care și-au asumat asigurarea securității și ordinii publice.

Senatul Național Român a funcționat la Cluj în clădirea băncii „Economul”

La Cluj, în aceeași perioadă de la începutul lunii noiembrie, s-a înființat, sub conducerea lui Amos Frâncu, Senatul Național Român constituit din o sută de membri, civili și militari, cu scopul păstrării ordinii, a păcii sociale și organizării naționale a românilor din Ardeal. Sediul senatului a fost în clădirea băncii „Economul” (azi clădirea din str. Regele Ferdinand, nr. 31, colț cu str. Octavian Petrovici, nr. 1), pe frontonul căreia s-a arborat pentru prima dată, la 14 noiembrie 1918, tricolorul românesc în orașul Cluj. Totodată, Senatul a ales o secretară în persoana Sidoniei Docan, care a ținut un jurnal zilnic, astăzi o sursă importantă pentru cunoașterea evenimentelor de la Cluj în cursul lunilor octombrie 1918-decembrie 1919.

În 7/20 noiembrie 1918 Marele Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania a emis convocarea „Adunării naționale a națiunii române din Ungaria și Transilvania la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918”. Decizia CNRC de la Arad de a organiza adunarea în străvechea cetate a Bălgradului a avut motive de ordin istoric, național, sentimental și practic. Bălgradul era vechea capitală a voievodatului și principatului Transilvaniei, fusese cetatea de scaun a lui Mihai Viteazul și reședința mitropoliei ortodoxe românești mai bine de un secol, dar și locul martiriului lui Horea, Cloșca și Crișan. Alba Iulia reprezenta, așadar, un simbol în mentalul colectiv românesc. De asemenea, orașul se afla relativ în centrul teritoriului național românesc și era racordat prin șosele și prin „drumul de fier”, adică căile ferate, la rutele principale de transport care traversau Transilvania, astfel că deplasarea spre Alba Iulia se putea face relativ facil din toate părțile.

De ce a fost însă nevoie de organizarea unei adunări naționale românești?

Nu ar fi putut CNRC-ul decide unirea cu România fără o consultare populară? Fără-ndoială oamenii politici din Partidul Național Român și Partidul Social Democrat împreună cu ierarhii celor două biserici naționale și reprezentanții băncilor, reuniunilor, asociațiilor și organizațiilor românești ar fi putut lua această decizie, așa cum s-a întâmplat de altfel la Cernăuți în 15/28 noiembrie, însă elita politică transilvăneană a dorit să arate „popoarelor lumii” că națiunea română din Ardeal și Ungaria se exprimă pentru unirea cu România în mod democratic și plebiscitar, tocmai pentru a preîntâmpina anumite contestații ale acestei hotărâri politice decisive. Desigur, liderii CNRC-ului au acționat în acest fel atât pentru că aveau în vedere prevederile programului președintelui american Woodrow Wilson referitoare la dreptul popoarelor la autodeterminare națională, cât și precedentul pașoptist din Transilvania și Banat, când glasul națiunii s-a făcut auzit în Imperiul austriac și dincolo de granițele sale prin hotărârile adoptate în cadrul adunărilor naționale de la Blaj și de la Lugoj din 1848.

Adunarea Națională de la Alba Iulia a coagulat toți reprezentanții națiunii fiind compusă din 1228 de membri, între care 578 deputați de drept (episcopii, protopopii, vicarii celor două biserici naționale, ortodoxă și greco-catolică); reprezentanți ai societăților culturale, băncilor, gimnaziilor, asociațiilor, reuniunilor, gărzilor naționale, studențimii, învățătorimii și muncitorimii) și 650 delegați aleși, câte cinci în fiecare cerc electoral cu populație românească. Totodată, în urma apelurilor liderilor CNRC și a circularelor episcopilor, care au îndemnat poporul întreg să participe „la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru poate pentru vecie”, s-au strâns la Alba Iulia peste o sută de mii de români din toate regiunile Ardealului, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Sătmarului, inclusiv din localități aflate astăzi în Serbia, Ungaria și Ucraina.

Convoaie lungi de oameni

Presa vremii și memorialistica epocii dau mărturie despre convoaie lungi de oameni care curgeau spre Alba Iulia din toate părțile. Sidonia Docan, delegată de drept ca secretară a Senatului Național Român din Cluj, nota în jurnalul ei din 1 decembrie 1918: „La 2 ore plecăm cam 1.000 persoane. Pentru timpurile tulburi călătoria destul de bine până la Teiuș, unde pușcă asupra trenului nostru, cade mort Ioan Arion care sta mândru lângă tricolor. Învălmășeală mare, întristare în sufletele noastre. Plecați veseli, duceți jertfa la locul mântuirii! Dimineața, după datina străbună, slujbă religioasă înainte de adunare. Lume imensă, grupuri pitorești de țărani din toate ținuturile. Cu mare emoție și mulțumire privesc aceste mândre și demne figuri care au suportat atâtea încercări și crâncene nedreptăți, păstrând cumpătul și seninătatea.”

Ziua de 1 Decembrie 1918 a debutat la orele 07.00 cu slujbele religioase săvârșite în cele două biserici românești din Maierii Alba Iuliei, apoi, în jurul orei 10.30 cei 578 deputați de drept și cei 650 delegați aleși s-au întrunit în sala cercului militar albaiulian (astăzi Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia) fiind primiți în sală după ce îți prezentaseră credenționalele (împuternicirile) la secretariatul adunării. Lucrările au fost deschise de Ștefan Cicio Pop, președintele CNRC, apoi au fost aleși președinții adunării: George Pop de Băsești, episcopul ortodox Ioan Ignatie Papp al Aradului și episcopul greco-catolic Demetriu Radu al Oradiei, vicepreședinții (Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Ioan Flueraș) și secretarii acesteia (Laurențiu Oanea, Sever Miclea și Silviu Dragomir). După o scurtă declarație, George Pop de Băsești i-a dat cuvântul lui Vasile Goldiș care a susținut o cuvântare amplă prezentând istoria românilor și insistând asupra momentelor capitale care au premers unirea, apoi a enunțat proiectul de rezoluție în nouă puncte încheind apoteotic: „Trăiască România Mare!” în aplauzele entuziaste „nesfârșite” ale celor 1228 de delegați. După aceea, au luat cuvântul Iuliu Maniu și Pavel Jumanca, George Pop de Băsești adresând în cele din urmă întrebarea: „adunarea națională primește rezoluția în întregimea ei”? Răspunsul a fost unanim: „primim. Trăiască regele nostru Ferdinand I, trăiască regina Maria, trăiască dinastia română! Vrem o singură Românie a tuturor românilor!” După aceea toți deputații au ieșit pe Câmpul lui Horea în fața „sutelor de mii de români” și au ținut cuvântări vestind de la mai multe tribune rezoluția unirii.

Clujul a avut 16 delegați

Clujul și locuitorii săi români (circa 15% din populația orașului) au fost reprezentați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de 16 delegați, și anume șase de drept: protopopul greco-catolic Elie Dăianu, preotul ortodox Nicodim Cristea, Maria Pop și Sidonia Docan, delegate ale Reuniunii femeilor române „Sf. Maria” din Cluj, Emil Dandea și Virgil Marian, studenți ai universității clujene; și nouă delegați aleși în cele două cercuri electorale orășenești: judecătorul Emil Hațieganu, avocații Valentin Poruțiu, Augustin Pordea, Ioan Giurgiu, Amos Frâncu, proprietarii Antoniu Mandeal, Petre Barițiu, Iuliu Muja și Pavel Albu din Mănăștur. Desigur, alături de acești delegați sau deputați oficiali, la Alba Iulia au luat parte și alți mulți clujeni care s-au amestecat în mulțimea formată de cei peste o sută de mii de români. Totodată, Clujul a trimis la Alba Iulia un batalion de soldați sub comanda maiorului Ioan Cotuțiu și a locotenenților Octavian Utalea și V. Epureanu, care au avut misiunea de a asigura paza și ordinea în cetate. Românii din Cluj rămași acasă s-au adunat în dimineața zilei de 1 decembrie în Piața Mare a orașului (azi Piața Unirii) și au sărbătorit unirea Transilvaniei cu România.

24 decembrie 1918-intrarea Armatei Române în Cluj

Până la intrarea armatei române în Cluj, în 24 decembrie 1918, orașul și întreaga zonă au fost marcate de tensiunile sociale și etnice dintre români și maghiari. Retragerea trupelor ungare și secuiești din oraș nu s-a petrecut fără agitație, în 19 decembrie 1918, soldați ai batalionului secuiesc deschizând focul asupra clădirii Consiliului Național Român. În acea zi a fost ucis studentul Octavian Petrovici, alți cinci gardiști români fiind răniți. Pentru a întâmpina cum se cuvine armata română, Senatul Național Român din Cluj a publicat un manifest adresat tuturor fruntașilor și întregului popor român din zona Clujului de a veni la Cluj „fără întârziere” în 24 decembrie pentru a ura bun venit regimentelor românești care vin să „dezrobească moștenirea noastră sfântă: Ardealul românesc unit pentru vecie cu România”. Generalul Gherescu, 70 de ofițeri și cei 4.000 de soldați români au fost primiți cu entuziasm de o mulțime de români în Piața Mare a Clujului. După cuvântările de bun venit rostite de protopopul ortodox Tuliu Roșescu, de capelanul greco-catolic Petru Simu, de Amos Frâncu, Iulian Pop, Olivia Telia și Emil Dandea s-a format o horă în jurul statuii regelui Matia Corvinul. Referitor la acest eveniment de bucurie pentru românii din oraș și din împrejurimi, Sidonia Docan a notat în jurnalul ei din acea zi următoarele: „Mic și mare aleargă spre Piața Mathia la primirea Armatei Române la Cluj. Nu-i vis? […] Intrarea armatei în frunte cu generalii Niculcea și Gherescu, de înfățișare marțială, produce o emoție indescriptibilă. Plâng bărbații, plâng femeile, copiii, toți zguduiți de o emoție sfântă. Apoi și horă în jurul pieții, în jurul lui Mathia”. Era nimic altceva decât exaltarea bucuriei împlinirii acelui vis, „copil al suferinței”, de jalea cui răposaseră „și moșii și părinții” atâtor generații de români ardeleni.

La mulți ani, români! La mulți ani, România!

CȘ III Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan

Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române

Foto

1. Ofițeri ai Garnizoanei române din Cluj având în centru pe preotul ortodox dr. Nicodim Cristea

2. Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului adresându-se românilor adunați la Alba Iulia.