Ciuma voluptăţii*

Nimic nu poate defini excesul ca această sintagmă grea şi scîrboasă şi afurisită.

Cum se poate face exces într-o lume săracă, într-o lume săracă şi ignorantă, într-o viaţă scurtă, cum e viaţa unui om, indiferent cît trăieşte, într-o democraţie (oho!), într-o familie (oho!), într-o relaţie, într-o societate inteligentă?

O, da.

O dată, există un exces de sărăcie incredibil, e totuşi 2013 Anno Domini! Există apoi un exces de ignoranţă în plină explozie informaţională, dar şi un exces masiv de prostie, căci inteligenţa e constantă, iar demografia e în creştere pe planetă, vorba lui Murphy. Există, cum să nu existe, excese cu nemiluita în democraţia noastră fragedă, mai degrabă fragilă sau necoaptă, ajunge să vezi seară de seară ştirile la TV, să afli cazurile uriaşe de corupţie, lupta dură sau, mai corect spus, murdară între politicieni, care, cu toţii, ar trebui să vrea binele ţării, nu să-şi consume toată energia pentru cucerirea puterii. Ajunge să te uiţi în jur şi vezi nonvaloarea ocupînd locul valorii, vezi şpaga cum se dă „la liber”, aproape pe faţă, oricum ştie toată lumea, ştie toată lumea că aşa merg lucrurile, economia o duce bine-mersi, dar pe „subteran”, adică la negru. Nenea Fiscul e driblat, mai ceva ca la fotbal etc. etc. etc., lista e lungă, grea şi enervantă.

Familia este în plină disoluţie, cuplurile divorţează cît ai zice „iubire eternă”, familia mare, mai ales, desigur, la oraş, e mai mult o formulă cu parfum vechi şi-atît, decît o realitate. Prieteniile sînt aproape numai pe interese de moment sau conjuncturi, de obicei politice sau de afaceri, ajunge să dea peste tine o boală sau un alt necaz şi-n jur se face luminiş.

„Societatea inteligentă” este, azi, o omenire stresată, trăind urît, cultivînd violenţa pînă şi în spaţiul de loisir – în filme, la TV, reviste etc. „Societatea inteligentă” trăieşte într-un mediu extrem de poluat, îşi bagă E-uri în mîncare, se urăşte pe rupte (nerealizînd ce periculoasă este ura, această uriaşă energie negativă care e cu feed-back), se agită de dimineaţa pînă seara, chiar şi noaptea, se oboseşte peste măsură, căci nu ştie trăi ordonat, echilibrat, frumos şi habar n-are că asta, doar asta îi garantează calitatea vieţii. Fără echilibru, tot restul nu mai are importanţă, căci nu poate opri boala, nefericirea şi nici moartea înainte de vreme.

Omul este fraier, de fapt, ori neavizat, ignorant adică, ori nepăsător şi nu realizează că adevărata plăcere de a trăi înseamnă ceva mult mai mult decît o lecţie-două-trei, o maşină-două-trei, o casă-două-trei, o amantă-două-trei, sau un amant-doi-trei. Plăcerea, chiar şi la gradul mijlociu (fireşte, ca orice trăire, are şi ea un gradient) înseamnă lipsa suferinţei fizice şi sufleteşti, un corp sănătos, o minte netulburată, nestresată, nepoluată, nemanipulată, înseamnă iubire adevărată, căci numai ea îţi poate aduce Cerul pe pămînt. Plăcerea înseamnă siguranţă, bucurie, pace şi culoare, fiindcă aşa este alcătuirea fiinţei.

Nu banii aduc fericire, nici măcar numărul lor, vorba lui G. B. Shaw, ci împlinirea. Să ştii că ai un rost pe lumea asta şi că tu îl împlineşti prin fericirea şi iubirea ta, prin bucuria ta de a trăi! – asta este adevărata voluptate, cea după care tînjim, chiar şi cînd nu ne dăm seama. O viaţă neîmplinită, nemulţumită, imperfectă aduce nefericire, tristeţe, durere. Şi toate astea dezechilibrează omul, îmbolnăvindu-l, scurtîndu-i zilele şi înnourîndu-l.

Plăcerea vieţii, bucuria de a trăi, acel joie de vivre nu este un bine, ci un marker că îl ai. Şi cum nimic pe lume nu-i etern, trebuie luptat mereu pentru asta cu încredere, voinţă şi speranţă, altfel nu-i chip.

Nu-i chip decît aşa să scapi de tot felul de ciume dintre care Ciuma voluptăţii este, poate, cea mai păguboasă, căci te minte de la obraz, te-nşeală cu neruşinare şi te aşteaptă la colţ să-ţi înfigă cuţitul în spate, pe furiş, cu furia exceselor de tot felul, cea care, întotdeauna, scapă esenţialul.

Stela-Maria Ivaneş

*  Montaigne