Cîte-un pic, pic pic…

Radu VIDA

…Pînă n-a mai rămînea nimic, suna cîntecul. Exagerez, sigur. Dar asta numai pentru a vedea cîtă nedreptate există în lumea asta. Nu v-a şocat, de-o pildă, că, întotdeauna un… VIP, foarte important şi, tautologic, persoană cu posibilităţi financiare, are întotdeauna invitaţie, pe gratis, la o manifestare sportivă, să spunem, pe cînd amărăşteanul plăteşte, trăgînd de la gura lui şi a copiilor pentru o oră de circ?

Fără să mă ţin cîrcotaş, vreau să trecem în revistă trei cazuri de abuz ale unor semeni ce, ajunşi în vîrf (?), nici că-şi bat capul că fură, practic, din averea comună.

25 de ani! Atît a stat Mioara Roman, soţia fostului prim-ministru Petre Roman, într-o vilă. A Statului! Şi a plătit o sumă modică drept chirie. Acum 6 ani, cînd Petre, mai verde ca oricînd, a luat-o spre alte zări, chiria a crescut la 6.205 euro. Este exact suma cu care statul a fost păgubit atîţia şi atîţia ani, doar pentru că…

Presa i-a spus „telenovelă”. Dar aventura cu casa care-i revine fostului preşedinte Traian Băsescu este de-a dreptul un film horror. Insul n-a fost mulţumit nici cu 330 mp de locuit şi 2.185,39 mp de curte/grădină. Oameni buni! O fi fost el preşedinte, o fi făcut şi rele şi mai puţin rele, dar, pînă la urmă, sînt două persoane! Că doar SPP-ul şi maşina (tot gratis, pentru cele fapte) nu adastă în vila prezidenţială. Ş-apoi, între noi fie vorba, poate că şi-ar fi putut permite de-o garsonieră jegoasă, dacă tot vrea să mai activeze prin viaţa politică, nu?

Încă n-a aflat bine unde este WC-ul de la Vila 2, dar şi noua primă doamnă, Carmen de Iohannis, are pretenţii să sugă de la banul public cît încape. S-a sucit, s-a fîstîcit şi pînă la urmă a decis: va avea ore de engleză şi în Capitală, dar nici nu va lăsa de izbelişte, vezi doamne, clasa de la Sibiu, unde a fost dirigintă. Ce înseamnă asta? Că, de două ori pe săptămînă, o maşină şi garda de corp aferentă va face 580 km dus-întors. Un pic de aici, un pic de colo şi, iată, cum se subţiază banul public!

Jaf!
Dacă ne gîndim, colcăie ţara de demnitari. De VIP-uri. De profitori. Oameni cărora nu le pasă, oricît de aberant ar fi, să atenteze la banul public. Sau, măcar, de ar avea decenţa de a se limita la un strict necesar, în exercitarea unui mandat care-i dă dreptul să nu se considere egal cu plebea.

E sfîrşit de săptămînă, pare-mi-se, şi zău că-mi arde de glume. Şi, cu toate că nu-i de răs, am să vă povestesc cum asemenea nemernicii pot friza absurdul.

În Turkmenistan, bunăoară, există un preşedinte. Pe care-l cheamă Gurbanguly Berdimuhamedov. (De ar fi trăit la noi, ar fi avut – mai ştii! – un escu în coadă). Şi: omul s-a gîndit la binele naţiei, nu mă îndoiesc, decretînd că negrul este o culoare supărătoare şi naşte pesimism. A ordonat ca oraşul-capitală să fie alb, alb. Culoarea optimismului, zise. Şi a cheltui o căruţă de bani pentru a cumpăra marmură şi a placa „oraşul alb”. Şi aventura continuă. Zilele trecute a interzis şi importul de maşini negre, iar cei 160 de diplomaţi care l-au însoţit la o paradă au fost obligaţi să parcurgă distanţa în maşini… albe. Urmînd ca importatorii să se alinieze vrerii prezidenţiale şi, pe viitor, să schimbe tot parcul de maşini în – aţi ghici! – alb. Asta, pentru cei cu dare de mînă. Pentru cei care n-au nici după ce bea apă, li s-a recomandat să cumpere biciclete, albe, dacă se poate.
Pentru sănătate, cică.