Ciobănaş cu 300 de… baiuri

RADU VIDA

Guvernele moderne pun japca pe toată lumea. Aşa că, orice leu-venit e impozitat. Ordinea lumii începe cu CAS şi se termină cu alte şi alte iniţiale. Nu-i rău! Numai că…
Păstoritul este o îndeletnicire care  n-a evoluat. Transhumanţă, păşunat şi, chiar dacă-i spune „exploataţie din zona montană”, tot idilico-bucolic se cheamă că este. Dincolo de poezie, însă, există o realitate mai puţin romantică, iar pastelul are tuşa grea a specificului dur al acestei îndeletniciri. Meserie? Poate. Specializare? Putem accepta şi această variantă, dar trebuie imediat specificat că oieritul, dincolo de folclor şi literatură, are toate caracteristicile unei munci grele, de natură aparte, de care fuge mai toată lumea. Nu mă refer, desigur, la patronii de turme, la ciobanii adevăraţi, ci la acei angajaţi – cărora nu le putem spune mici măcar sezonieri -, oameni care vin şi pleacă, aleator, dînd bătăi de cap mai marilor din compartimentele resurselor umane, ce aglomerează ministerele patriei.

Acuma, dacă e să ne aliniem la toate cele, oarişce reprezentanţi ai ciobanilor asociaţi, un fel de PR (purtători de vorbe, cum ar veni) au coborît de pe plaiurile cele mohotrîte de iarna cea lungă şi primăvara nenorocită ce-o avem. Cu jalba-n… mape şi băţul la subsioară, ei au cerut reprezentanţilor Ministerului Muncii, Agriculturii şi Finanţelor, păsuire!  Adică: se presupune că e nevoie de o modificare a Codului muncii pentru ca şi această categorie de oameni – lucrătorii la stînă – să poa’ să se alinieze. Dacă trebe, trebe! Numai că e mai complicat decît se poate înţelege în birourile capitonate ale miniştrilor şi secretarilor de stat. Au… stat ei de vorbă şi, pînă la urmă, s-a făcut concesia ca oamenii cu gulere albe să se gîndească: ori să se schimbe p-aici pe colo, ş-anume la articolele din Codul muncii cu privire la angajarea prin contract a ciobanilor asistenţi, ori să se modifice Legea zilierilor. Să se regăsească, vas’zică, şi aceată categorie (năcăjită, zicem noi) în rîndurile celor care muncesc de le sar ochii, sînt plătiţi ca vai de ei, dar să devină contribuabili.

M-aş opri puţin la plata acestor oameni. Pentru că, nu-i aşa, după aşa ceva ar trebui să se stabilească acel impozit (pe venit) şi celelalte… iniţiale de care să beneficieze tot omul, vorba vine. Acolo, în cele pustietăţi, lucrurile se petrec altfel decît îşi închipuie asfaltofagul nost’, ajuns în spatele uşilor ce emană puterea de a lua mult şi de a da puţin oamenilor. Ajutorii de ciobani, cu alte cuvinte, sînt oameni care nu prea se aseamănă cu semenii lor. Mare parte din ei nu au familii, n-au studii de nici un fel sau, în orice caz, au trecut pe la şcoli doar cu… fizicul. Au viaţă grea şi, din aceasă cauză, proprietarii de turme profită cît pot de pe urma lor. Muncă? Ziua şi noaptea. Plata? O ţîr’ de mîncare, băutură proastă, cît încape, şi bani puţini. De minimă rezistenţă. Fluctuaţia? Mai mult decît mare! Oamenii pleacă de la o turmă la alta, dintr-o regiune în alta, în speranţa unei vieţi mai bune. La… acel standard minim,  de care vorbeam: o bucată de pîine mai mare, o licoare mai omenoasă. Dar niciodată un ban mai mult!

Evident că, în UE, turmele se deplasează cu TIR-urile, nici pe cele mai şubrede cărărui de munte nu vezi picior de miel. „Ciobanii-îngrijitori” sînt, de fapt, nişte… garduri electrice, păşunatul se face ştiinţific, iar tîrlirea a fost eliminată în forma ei tradiţională. Nici vorbă de turme în porumbiştea fermelor, la marginea şanţurilor etc. Bucolicul a murit înecat în idilicul secolelor trecute, iar industrialul a intrat cu bocancii şi în acest sector de activitate umană.  Poate că şi la noi ar trebui început cu modernizarea fermelor şi, mai apoi, să pretindem stabilitate de personal, salarii după standardele de la oraş şi drepturi.
Şi, mai apoi, obligaţii…