Chipul mamei în viața Bisericii

Probabil, este de prisos să mai spunem că mama reprezintă pentru viața noastră cel mai prețios dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu. Se strecoară în viața noastră pe nesimțite și când începem să deslușim realitățile ce ne înconjoară, realizăm că avem și o mamă, o prezență discretă și tăcută, dar extrem de puternică și reală.

Femeia se înnobilează prin maternitate și în virtutea acestui fapt devine instrumentul cel mai direct prin care Dumnezeu își continuă lucrarea creatoare și sfințitoare în lume.

Femeia-mamă, putem spune, nu mai trăiește doar pentru sine, nu se mai bucură și nu mai suferă doar pentru sine. Personalitatea ei se face simțită în cel sau în cea pe care o aduce la viață, iar existența ei însăși se află la granița dintre viață și moarte.

Miracolul perpetuu pe care femeia-mamă îl întrupează rezidă în faptul că este nu doar născătoare de om, ci născătoare de oameni ce pot deveni sfinți ai Bisericii. Sfinții pe care îi sărbătorim de hramul școlilor noastre teologice din întreaga lume datorează în bună măsură devenirea lor mamelor.

Sfânta Emilia, pomenită în calendarul Bisericii Ortodoxe la 1 ianuarie, este aproape uitată, dar este o uitare pe care sfânta, mamă a zece copii, dintre care cinci au ajuns sfinți, o iubește; este o uitare dorită, tocmai pentru a străluci în adevărata lumină fiul ei, prăznuit la aceeași dată, și pentru ca, împreună cu Sfântul Vasile, supranumit cel Mare, să poată străluci în viața Bisericii și Grigorie al Nyssei și Petru al Sevastiei și Macrina. Înainte de a muri, și-a chemat copiii lângă ea, pe Macrina și pe Petru, și s-a rugat: „Ție, Doamne, îți închin întâiul și al zecelea rod al pântecelui meu. Întâiul rod este fiica mea, cea întâi născută, iar al zecelea este fiul meu cel din urmă născut. După Legea lui Moise, primul și al zecelea dintre roade sunt aduse prinos și închinate Ție. Ție deci, ca binecuvântarea Ta și harul Tău să vină asupra acestui întâi rod al meu și asupra celui de-al zecelea”. Așa a adormit cu sufletul mângâiat la 8 mai 375, înmormântată după a sa voie lângă soțul ei, o mamă a Bisericii.

Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, rămasă văduvă la doar 20 de ani, cu doi copii – Ioan care abia se născuse și o fetiță de doi ani –, își va pune toată priceperea și dragostea în educația copiilor ei. Antuza a fost cea mai demnă femeie care a purtat numele de mamă. Chiar și păgânii o venerau, iar Libaniu a exclamat celor ce-l ascultau: „O, zeilor! Ce femeie minunată au creștinii”. Ce dar a făcut această femeie Bisericii!

Monica, a treia femeie mamă, ale cărei lacrimi vărsate pentru întoarcerea fiului ei la Dumnezeu n-au rămas nerăsplătite. Ele, lacrimile, n-au fost uitate de Dumnezeu, încât unul dintre sfinții contemporani cu Fericitul Augustin a exclamat: „Nu poate pieri fiul atâtor lacrimi”. Fericitul Augustin este un exemplu luat dintre oameni, dintre noi, prin zbuciumul fantastic sufletesc prin care a trecut, gustând din toate plăcerile acestei vieți, a devenit un frate al nostru, ce a experimentat dulcegăriile efemere ale păcatului, dar este și un frate pentru noi, prin Monica mama lui, pentru că ne întinde o mână frățească, arătându-ne și drumul izbăvirii. Părintele Bunea spunea că ne asemănăm cu Fericitul Augustin și în mizeria și noroiul păcatului, dar și în victoria finală asupra lui, iar mama sa Monica rămâne un exemplu de perseverență în rugăciune, prin care o mamă îl poate întoarce prin lacrimi pe fiul ei la Dumnezeu.

Sfânta Cuvioasă Nona, mamă a trei sfinți: Sfânta Gorgonia (23 februarie), Sfântul Chesarie (9 martie) și Sfântul Grigorie Teologul, s-a remarcat în viață mai întâi prin cutezanța de a-l converti pe soțul ei, Grigorie, magistrat din Nazianz și membru al unei secte păgâne și apoi, prin răbdare și rugăciune, Sfânta Nona a reușit să-și convertească bărbatul la credința ortodoxă, acesta devenind ulterior și episcop de Nazianz. Sfântul Grigorie Teologul avea să mărturisească despre tatăl său: „Iar bunul acesta păstor a fost roada rugăciunilor și călăuzirii soției sale, învățând de la ea ținuta viețuirii unui bun păstor”.

Iată patru icoane, patru chipuri de mame eroine ale credinței și iubirii, ale răbdării și jertfelniciei, ce au împodobit cerul Bisericii cu patru luceferi, a căror lumină aduce și azi în lume acea atmosferă de trăire autentică creștină a veacului al IV-lea. Evocăm în încheiere cuvintele lui Solomon din Pilde 31, 10: „Femeie vrednică cine va afla?”

Pr. prof. dr. Vasile STANCIU