Chipul lui Isus răsfrânt peste durerile lumii contemporane

„Timpul nu mai avea răbdare”, scria Marin Preda, încheind astfel romanul său, Moromeții, despre frământările satului românesc din perioada interbelică. Azi pare actuală afirmația cunoscutului romancier, pentru că, din nou, timpul nu mai are răbdare. Secunde șuieră uneori pe lângă tâmple precum rachetele lansate de invadatori peste orașe și sate în Ucraina vecină.

Fapte, întâmplări, gânduri, opinii trecute în limbaj binar străbat rețelele de comunicații pentru a capta atenția, a surprinde și a câștiga aprecieri, audiență. În complexitatea și multitudinea informațiilor existente, apar și se poartă războaie, nu doar în spațiul fizic, ci și în cel virtual, cu impact asupra capacității omului de a fi receptiv, deschis mai mult informațiilor ce zidesc decât celor ce dărâmă.

La 29 august, în calendarul liturgic bizantin și în cel latin se pomenește Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. În Biserica de rit bizantin această zi este una de sărbătoare, dar care se ține cu post și ajun. Evanghelia sărbătorii (Mc 6,14-30) prezintă momentul în care capul lui Ioan Botezătorul a fost „tăiat în temniță” și adus pe o tipsie de fiica Irodiadei, care „l-a dat mamei sale”. Trupul lui Ioan l-au luat apoi ucenicii săi și „l-au pus în mormânt”. Textul o arată pe Irodiada primind capul unui nevinovat ca pe un trofeu și pe ucenici, care îngroapă trupul mort.

O imagine asemănătoare face, în prezent, zi de zi, ocolul planetei, prin canale de știri: copii, tineri, bătrâni sunt uciși în Ucraina și conaționalii lor le iau trupurile și le îngroapă. Dar, deși „tipsiile” soldaților invadatori sunt încărcate cu mii de victime însângerate, totuși, cu fiecare atrocitate comisă, glasul lui Ioan, Profetul înaintemergător se aude tot mai puternic în deșertul lipsei de iubire al lumii de azi: „Drepte faceți căile Domnului!” Moartea civililor și a soldaților ucraineni, deși dramatică, devine tot mai mult… sărbătoare, asemenea sărbătorii tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, una ce trebuie ținută cu post și ajun. „Scriu despre un coleg de facultate ucis”, relata o jurnalistă din Kiev, într-un interviu luat de un post de televiziune… „copiii lui vor ști toată viața că tatăl lor a fost un erou!” – a încheiat. Șase luni de război în Ucraina au scris din nou înțelesul cuvântului „eroism”, au redefinit termenul „patriotism” și au redat „libertății” valoarea primordială.

Dumnezeu l-a creat pe om liber, dar el s-a făcut rob plăcerilor, puterilor acestei lumi, rob propriei imagini. Irod „s-a mâhnit adânc” primind cererea fiicei Irodiadei, pe care, ispitindu-l, aceasta i-a făcut-o la sugestia mamei sale: i-a cerut… „capul lui Ioan Botezătorul”. El a poruncit tăierea capului Profetului Ioan „pentru jurământ și pentru cei ce ședeau cu el la masă”. În sinea sa, Irod știa că greșește, că ucide un nevinovat și nu dorea să facă acest lucru, dar a dat totuși porunca prin care Ioan a fost ucis.

La fel, azi, în mod repetat, „cad capete” pentru dobândirea supremației de către cei ce vor să-și impună propriul adevăr. Sunt „Irozii” celui de-al III-lea mileniu care „se supun Irodiadei”, devenind instrumente urii și invidiei, chiar dacă, pentru ca scopul lor să fie atins, adevărul unic – rostit din perspectiva lui Dumnezeu –, trebuie să moară.

Adevărul lui Dumnezeu însă, acel adevăr ce spune lucruri neplăcute și deranjează auzul, poate fi ucis, dar nu poate fi făcut să dispară. Ioan a rămas până azi, în Biserica creștină, drept „cel mai mare dintre profeți”, cel care a pregătit calea Domnului. Martirii din toate timpurile au căzut uciși pentru crezul lor, ce a luminat generații, și prin crezul lor au fost înălțați, ca eroi ai națiunilor sau sfinți ai Bisericii.

Însuși Domnul, Adevărul veșnic, Mântuitorul omenirii a fost condamnat și ucis pe nedrept. Pilat s-a întrebat „Ce este adevărul?”, în timp ce Adevărul se afla în fața sa, și L-a predat pe Isus „să fie răstignit” (cf Io 19, 16). Pentru el a contat mai mult poziția pe care o avea în societate, decât glasul propriei conștiințe, acel glas ce-i indica, de fapt, adevărul.

Acela care a învins răul și moartea cu greu poate fi recunoscut în cuvintele Profetului Isaia din filele Vechiului Testament, fiindcă, deși aparține unui învingător, portretul din scrierile sacre pare să fie cel al unui învins. Acel „om al durerilor” din profeție poate fi regăsit însă ca învingător în toți cei care, în loc să se supună „dorințelor Irodiadei”, aleg să împlinească, prin viața și chiar prin moartea lor, voia lui Dumnezeu: „disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 3-5).

Fie ca, privind Chipul lui Isus răsfrânt peste durerile lumii contemporane, cei ce-L recunosc să primească în inimi porunca iubirii Sale, ca, împlinind-o, să facă din acest veac timp al păcii, plin de compasiune și răbdare, și nu mai fie niciodată război: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Io 13, 34).

V.S.