Ceremonial militar și religios la Cluj-Napoca de Ziua Unirii Principatelor Române

La 24 ianuarie, în fiecare an, este sărbătorită Ziua Unirii Principatelor Române. Alegerea în unanimitate la 24 ianuarie/5 februarie 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti, după ce fusese ales domn al Moldovei la 5/17 ianuarie 1859, a reprezentat în fapt unirea celor două principate româneşti şi, totodată, un prim pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român, deziderat atins la 1 decembrie 1918.

O propunere legislativă privind declararea zilei de 24 ianuarie ca zi de sărbătoare legală, semnată de 106 parlamentari, aparţinând mai multor partide politice, a fost prezentată în Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor, la data de 9 decembrie 2013, potrivit https://www.cdep.ro/. „24 ianuarie semnifică, practic, ziua de naştere a statului naţional modern român şi trebuie ca românii să nu uite acest lucru. (…) Recunoaşterea ca sărbătoare legală este un gest simbolic care conferă acestei sărbători statutul bine meritat, deoarece există un adevăr istoric de netăgăduit: România s-a născut la Iaşi!” se arată în expunerea de motive.

La Cluj-Napoca, Ziua Unirii Principatelor Române, va fi marcată vineri, 24 ianuarie, începând cu ora 11.00, printr-un ceremonial militar și religios, care se va desfășura la Monumentul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza din fața Prefecturii. Militari ai Diviziei 4 Infanterie „Gemina” vor participa la ceremonia militară și religioasă dedicată momentului 24 ianuarie.

Detașamentul de onoare va fi format din militari ai Regimentului 317 ISR „Vlădeasa”, Regimentului 50 Rachete Antiaeriene „Andrei Mureșianu”, Batalionului 55 Comunicații și Informatică „Napoca” și Muzica Militară a Diviziei 4 Infanterie „Gemina”.

În urma înfrângerii Rusiei în războiul Crimeii (1853-1856) şi a Congresului de la Paris din 13/25 februarie-18/30 martie 1856, protectoratul acesteia asupra Principatelor s-a încheiat. În tratatul, semnat la 18/30 martie 1856, se prevedea ca locul protectoratului să fie luat de garanţia colectivă a Marilor Puteri europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman şi Regatul Sardiniei), cu menţinerea suzeranităţii otomane, care se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. S-a hotărât asupra convocării de Adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări.

„Comitetul Electoral al Unirii” de la Iaşi (constituit în februarie 1857) a propus la 1/13 martie un program politic, ce cuprindea: unirea Principatelor într-un singur stat, neutru şi autonom, în frunte cu un prinţ străin (şi domnie ereditară), adunare reprezentativă, garanţia colectivă a puterilor europene ş.a. În acelaşi sens, un „Comitet Central al Unirii”, care şi-a fixat un program asemănător cu acela al unioniştilor din Moldova, a fost înfiinţat şi la Bucureşti, la 3/15 martie 1857. În urma Adunărilor ad-hoc din Moldova (7/19 octombrie 1857) şi din Ţara Românească (8/20 octombrie 1857) au fost votate două rezoluţii aproape identice, în care se cereau: autonomia şi neutralitatea celor două Principate şi unirea lor într-un singur stat cu numele de România; prinţ străin, ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei; neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat; guvern reprezentativ şi constituţional, Adunarea obştească cu putere legislativă, garantarea colectivă a celor şapte puteri.

În ultima zi a Conferinţei reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris (10/22 mai-7/19 aug. 1858) a fost semnată Convenţia de la Paris – noul statut fundamental al Principatelor – potrivit căreia cele două ţări menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub „garanţia colectivă” a puterilor urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi” purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia administrativ-politică fiind menţinută mai departe. Fiecare principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii săi. Puterea legislativă urma să fie exercitată colectiv de domn, Adunarea electivă din ţara respectivă şi Comisia centrală nou instituită, comună Principatelor. Domnul urma să fie ales în fiecare ţară „pe viaţă”. Comisia centrală şi Curtea de Casaţie urmau a fi comune celor două ţări, iar armatele puteau fi reunite în tabere comune sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanţilor lor. În ansamblu, Convenţia de la Paris, deşi nu acorda Unirea, apropia pe români de momentul realizării unificării celor două principate, se arată în lucrarea „Istoria românilor, Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003).

În Moldova, lucrările Adunării elective au fost deschise la 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, fiind validate mandatele a 55 de deputaţi. În seara zilei de 3/15 ianuarie 1859, deputaţii majorităţii s-au întrunit pentru a se pune de acord asupra persoanei candidatului comun. După mai multe ore de dezbateri, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza care a fost acceptată în unanimitate de deputaţii prezenţi. Adunarea electivă s-a întrunit la 5/17 ianuarie 1859, pentru a-l alege pe domn, prin vot deschis. Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputaţi prezenţi.

În Ţara Românească, alegerile pentru Adunarea electivă s-au desfăşurat între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859, în care conservatorii au obţinut 46 din cele 72 de mandate existente. Lucrările Adunării elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859 într-o atmosferă tensionată. Sediul reprezentanţei naţionale era înconjurat de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul „Concordia” din Bucureşti unde deputaţii majorităţii conservatoare şi cei ai Partidei Naţionale căutau o soluţie. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu, în numele Partidei Naţionale, a cerut o şedinţă secretă în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii şi subliniind legalitatea actului, în conformitate cu „spiritul Convenţiei” a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi în calitatea de domn al Ţării Româneşti. Reveniţi în sala de şedinţe, cei 64 de deputaţi au trecut la vot, consacrându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenţiei de la Paris, naţiunea română a obţinut victorie importantă în realizarea statului modern român. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la Bucureşti, la 8/20 februarie 1859, unde a fost primit cu mult entuziasm, notează lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

La 1/13 aprilie 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris (26 mart./7 apr.-25 aug./6 sept. 1859) a reprezentanţilor Puterilor garante, a fost recunoscută de jure alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Imperiul Otoman au recunoscut evenimentul la 25 august/6 septembrie 1859. Austria recunoscuse de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o notă scrisă, fiind reluate cu acest prilej legăturile cu cele două guverne româneşti, de la Iaşi şi de la Bucureşti. Recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante şi Imperiul Otoman a consacrat uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a Unirii.