Cei care conduc cu adevărat în Cuba

ABC

Miguel Diaz-Canel, un civil care s-a născut cînd fraţii Castro erau deja la putere şi care nu face parte din “gerontocraţia militară”, a fost numit prim-vicepreşedinte al Consiliului de Stat, în locul lui Ramon Machado Ventura, unul din pilonii liniei dure staliniste. Numirea lui Diaz-Canel suscită un oarecare optimism şi speranţe că ar putea deveni un Gorbaciov cubanez. Dar primul vicepreşedinte al Consiliului de Stat nu are forţa politică pe care o sugerează numele funcţiei. Motivul este simplu: nu face parte din elita militară care deţine cu adevărat puterea în ţară. Ascensiunea lui Diaz-Canel nu înseamnă începerea “postcastrismului” (cel puţin nu cu Raul Castro în viaţă), şi nici că el ar fi “numărul doi” al regimului. Este al doilea în aparatul statului, ceea ce nu înseamnă acelaşi lucru. Pe de altă parte, el nici măcar nu face parte din aripa “liberală” a nomenclaturii, este doar un “radical” ceva mai modern.

Constituţia castristă stabileşte că instanţa maximă a puterii în Cuba nu este guvernul, ci Partidul Comunist Cubanez (PCC), condus de un prim secretar (Raul Castro) şi de un al doilea secretar, care este Machado Ventura, şi de un Birou Politic supus voinţei şi dictatului conducerii militare.

Există totuşi o inadvertenţă, neprevăzută de Castro cînd a fost concepută în 1976, actuala Constituţiei şi care precizează că preşedintele Consiliului de Stat este Comandantul şef al Forţelor Armate Revoluţionare (FAR). Aşa s-a gîndit comandantul Fidel, cînd era în puterea vîrstei, la 50 de ani, iar fratele său Raul avea 45. Dar sîntem în anul 2013, iar dacă Raul Castro nu apucă 2018, Díaz-Canel ar deveni noul şef de stat. Ar accepta un civil pe post de şef suprem al FAR, zecile de generali cu trei şi două stele pe umăr şi ceilalţi colonei? Puţin probabil.

În termeni constituţionali, dreptul de a alege nucleul instituţional al puterii în Cuba este privilegiul unei versiuni moderne a patriarhatului roman, căruia îi aparţine doar 7% din populaţie, cei 800.000 de membri ai PCC. Celelalte milioane de cetăţeni nu au acest drept. Ei sînt simpli plebei, sau cetăţeni de rangul al doilea. Adevărata putere nu o deţine însă Biroul Politic, cum spune Constituţia, ci un grup restrîns de militari, dintre care unii nici măcar nu fac parte din Biroul Politic. Ei formează acea juntă militar invizibilă pentru comunitatea internaţională şi pentru majoritatea poporului cubanez. Diaz-Canel nu aparţine acestei “creme” care controlează ţara şi care este integrată din 14 membri. Condusă de fraţii Castro şi de comandantul Machado Ventura, selectul grup este format din patru generali puternici: Leopoldo Cintras Frias, ministrul forţelor armate (FAR); Abelardo Colome, ministrul de interne; Alvaro Lopez Miera, prim viceprim ministru al FAR şi şef al statului major; şi Ramón Espinosa, ministru adjunct al FAR; alături de Comandantul Revoluţiei Ramiro Valdes, şi de colonelul şi şef al serviciilor secrete Marino Murillo, precum şi vicepreşedinte al guvernului însărcinat cu “actualizarea” socialismului.

Cuba este singura ţară din lume care are o conducere militară pe care o prezintă drept civilă. Dacă un general este preşedintele unei naţiuni, fără să fi fi fost ales vreodată în alegeri democratice şi guvernează înconjurat de generali, acest lucru se numeşte dictatură. Nu şi cînd este vorba de Cuba, care pe deasupra prezidează Comunitatea Statelor Latino-Americane şi Caraibiene (CELAC). În cel priveşte pe Diaz-Canel, dincolo de un suflu proaspăt adus vetustei conduceri totalitare, nu se aşteaptă ca el să înceapă vreo tranziţie spre deschiderea de care are nevoie ţara. Totul arată că el este primul pion al “raulismului” spre o dictatură cu o imagine mai bună, în timp ce descendenţii lui Castro, generalii şi rudele lor îşi consolidează poziţia economică şi pun bazele “postcastrismului”.