Ce ne spune opera lirică? (V)

Opera ca expresie a experienţelor lumii

Să considerăm personajele în care un bariton de mărimea lui Nicolae Herlea a rămas de neuitat şi să ne întrebăm: ce face unice personajele nu doar în virtutea libretului şi a compoziţiei muzicale, ci, în legătură cu acestea, de asemenea, în virtutea interpretului? Rigoletto este comprimat, pînă la urmă, în aria „Cortigiani, vil razza dannata” din scena implorării, cînd cere umilit potentaţilor de la curtea din Mantova să-i redea fiica răpită („Miei signori… perdono, pietate… Al vegliano la figlia ridate… Ridonarla a voi nulla ora costa, tutto il mondo a tal figlia per me”). Pe Figaro, din Bărbierul din Sevilla, îl găsim esenţializat în aria „Largo al factotum” („Tutti mi chiedono, tutti mi vogliono, donne, ragazzi, vecchi, fanciulle: Qua la parrucca… Presto la barba… Qua la sanguigna… Presto il biglietto… Figaro… Figaro… Son qua, son qua, Figaro… Figaro…Eccomi qua”). Regele Filip al II-lea din Don Carlo este captat în lamentaţia „Ella giammai m’amo” ( „Ella giammai m’amo!… No, quel cor chiuso a me, amor per me non ha!… Io la rivedo contemplar triste in volto il mio crin bianco il di che di Francia venne. No, amor per me non ha!…Ove son?… Quei doppier pressor a finir! L aurora imbianca il mio veron!”). Sau pe marchizul de Posa, gata de sacrificiu suprem, în adresarea către Don Carlo, înaintea morţii („Per me giunto e il di supremo, Non mai piu rivedrem; Ci congiunga Iddio nel ciel, Ei che premia i suoi fedel. Sul tuo ciglio il pianto io miro, Lagrimar cosi, perche? No, fa cor, L estremo spiro Lieto e a chi morra per te”). Contele de Luna, din Trubadurul, se prezintă în scena din faţa castelului Leonorei („Tace la notte!…Imersa nel sonno e, certo, la regal Signora… Ma veglia la sua dama!… Oh Leonora Tu desta sei… mei dice Da quel vernone tremolante un raggio Della noturna lampa… Ah!…L amorosa flamma M arde ogni fibra! Ch io ti vegga a duopo…”). Iar Don Carlo di Vargas, din Forţa destinului, se lasă surprins sintetic în scena în care i se adresează neîndurător lui Don Alvaro, grav rănit şi identificat ca ucigaşul involuntar al lui Calatrava („Morte! Ov io non cada esanime Leonora giungero. Tonto ancor del vostro sangue quest acciar le immergero”). Am putea lua în analiză multe roluri ale operei ce revin baritonului, ca şi celorlalţi solişti, cu arii sau alte fragmente caracteristice pentru asumarea vieţii de către fiecare personaj. Teza mea este că astăzi tocmai în expresivitatea personajelor în raport cu asumarea vieţii este de căutat cel puţin miezul a ceea ce ne spune opera lirică. Singură luată, muzica nu devine operă, iar dacă devine, opera este cea care ne edifică asupra împletirii de destine exemplare, adîncind atît asumarea fiecărui destin, cît şi această împletire a tuturor destinelor prin muzică.

Hegel ne îndrepta atenţia, atunci cînd aborda opera lirică, asupra muzicii, acceptînd, desigur, că textul poate favoriza mesajul operei. Muzica instrumentală i se părea cheia muzicii în general, iar opera reuşită intervenea pentru a transpune în spectacol ceea ce muzica sesiza mai adînc. Kierkegaard căuta mesajul cel mai profund al operei la nivelul muzicii. Pentru el, restul – textul înainte de toate – are importanţă secundară. Wagner ne-a arătat că muzica nu este nicidecum totul în operă şi că opera devine altceva decît un joc convenţional numai dacă muzica şi poezia fac corp comun. Nietzsche a legat muzica de viziunea asupra lumii, iar pe aceasta de destinul trăit de personaje. Adorno a reamintit că în operă miza este redarea a ceea ce este omenesc, încît căutarea de noi mijloace de expresie de către compozitor este de la început legitimă şi indispensabilă. Wagner a pretins libretului plauzibilitate în raport cu istoria parcursă şi s-a concentrat asupra personalităţii protofondatoare a unei serii istorice. Ratzinger şi Küng au pus accent pe capacitatea unică a muzicii de a sugera prezenţa unei alte lumi decît cea experimentată de oameni în condiţiile istoriei.

Luînd în seamă toate aceste abordări, eu pun în relief, înainte de toate, atunci cînd căutăm răspunsul la întrebarea „ce ne spune astăzi opera lirică?”, întruchiparea destinelor în personaje. Opera lirică este ilustrarea întîlnirii destinelor exemplare cu ajutorul îngemănării literaturii şi muzicii şi expresia unei trăiri a lumii ca destin. Nu-l păstrăm oare în memorie pe Rigoletto ca întruchipare a fiinţei umane ce se mişcă în lume condiţionată de un handicap şi nutrită de o iubire filială ce se izbeşte de brutalitatea anturajului? Nu-l îndrăgim pe Figaro pentru că găseşte în meritele modeste ale profesiei sale, de care aproape toţi au nevoie, punctul de sprijin al vieţii sale printre capriciile de nestăpînit ale celor din jur? Nu ne stîrneşte interesul Filip al II-lea ca potentat sfîşiat între voinţa de putere şi năzuinţa de a intra în graţiile amoroase ale logodnicei fiului său? Sau marchizul de Posa, ca personalitate oripilată de samavolniciile celor din jur, care alege să se sacrifice în numele prieteniei indestructibile şi libertăţii? Nu ne atrage atenţia contele de Luna prin convingerea că iubirea Leonorei i se cuvine doar lui, în virtutea poziţiei în ierarhia societăţii? Nu ne impresionează Don Carlo de Calatrava prin obsedanta căutare a pedepsirii celor care au prilejuit moartea tatălui, chiar cu preţul propriei vieţi? Pozitive, negative sau controversabile, personajele operei lirice întruchipează destine. Ele intră în interacţiuni, iar libretele izbutite articulează interacţiuni ele însele exemplare, dar opera lirică dobîndeşte o valoare aparte prin ceea ce reprezintă personajele ca atare. Opera lirică îşi cîştigă specificul şi valoarea în fond prin forţa exemplară a personajelor redate literar şi muzical.

Andrei MARGA