Ce fel de egalitate?!

Ilie CĂLIAN

Despre populismul lui Klaus Iohannis am mai scris, dar, probabil, am greşit: nu e curat populism, ci popularism, adică o combinaţie între stilul populist străvechi şi interesele popularilor europeni, pe care îi reprezintă, în calitatea sa de fost preşedinte al “noului” PNL, adică al vechiului PNL, trecut, cu arme şi bagaje, la “populari”, alături de fostul PDL, UDMR şi actualul partid al lui Băsescu. Combinaţia asta de stil şi conţinut poate deveni foarte toxică. Iată ce declara preşedintele Iohannis în Parlament: cum că statul român are aceleaşi obligaţii faţă de toţi românii, de-a valma, ori că sînt în ţară, ori că sînt cu dublă cetăţenie, ori că sînt mai mult sau mai puţin temporar într-o altă ţară. Sună frumos, mai ales dacă faci legătura cu acelaşi tip de popularism pe care-l practică preşedinţii Ungariei, care se consideră preşedinţii tuturor maghiarilor din lume. Numai că, în cazul Ungariei, este vorba despre o politică şovină şi iredentistă susţinută sistematic de aproape o sută de ani şi cu rezultate notabile pentru puterea Ungariei în negocierile internaţionale, în timp ce, în cazul României, nu e vorba decît despre un populism grosier şi greţos.

Am mai spus şi nu voi înceta să repet – că statul romîn nu poate avea exact aceleaşi obligaţii faţă de toţi etnicii / cetăţenii români din lume, dintr-un motiv simplu şi uşor de cuantificat. Trebuie să existe o simetrie între drepturile şi obligaţiile cetăţeanului. Or, cetăţeanul român care îşi plăteşte toate obligaţiile faţă de bugete şi cel care nu le plăteşte există o evidentă discrepanţă. La fel ar trebui să fie şi faţă de drepturi. Pentru că nu este de acceptat ca unii să suporte poverile contribuţiei la buget şi să aibă aceleaşi drepturi ca aceia care nu plătesc nimic statului român. Pe lîngă asta, apare o întrebare de bun simţ: poţi fi, simultan, cetăţean la fel de loial faţă de două state simultan?! Evident, nu! Atunci, este firesc să ai mai multe drepturi şi mai multe obligaţii faţă de statul de a cărui constituţie ţi-ai asumat loialitatea.

De fapt, nu ar trebui să mă mir prea mult. Iohannis nu este nici primul, nici singurul politician român care bate cîmpii pe teme constituţionale. Mă tem, însă, că există o diferenţă cutremurătoare: dacă antecesorii săi erau nişte “jmecheri” care ştiau că trişează, Iohannis chiar crede ce spune, adică nu-şi dă seama de propriile enormităţi. Pentru că tot el – cel care susţine egalitatea în toate drepturile ale tuturor românilor – acceptă cu seninătate o firescă diferenţiere: cetăţenii români dinafară ţării nu pot participa la alegerile locale din iunie. Şi iată marea aberaţie. Ar fi cumva de acceptat ca un român aflat temporar în străinătate să se implice oarecum, adică prin alegeri locale, în comuna sau oraşul unde îi sînt părinţii şi copiii, unde îşi are oarecum undele interese financiare, în sensul că, deşi nu contribuie cu impozite la bugete, măcar trimite acolo nişte bani, iar ai lor au nişte venituri care, deşi nu sînt impozitate ca ale localnicilor, măcar asi-gură, oarecum, o mai viguroasă circulaţie a mărfurilor. În schimb, tot aceştia au dreptul să participe la alegerile parlamentare, acelea care stabilesc cine şi cum va gospodări bugetul întregii ţări – la care, repet, ei nu contribuie cu nimic.

Cum vedeţi această asimetrică aberaţie?! (Ca să nu las, nici acum, loc pentru vreo interpretare, precizez că argumentul că banii celor din străinătate contribuie la bugetul ţării prin TVA este fals: oricare om din lume, indiferent de cetăţenie, care trece prin România, plăteşte TVA statului român.) Dacă am zis că este vorba, în aceste afirmaţii ale lui Iohannis, de un populism greţos, evident că nu m-am referit doar la el, ci şi la politicienii din celelalte partide, care vor să obţină voturile românilor din străinătate pentru a obţine puterea – şi nu puterea înafara ţării (unde se află aceştia), ci aici, unde, cu puterea lor, pot mulge ţara asta. Dacă ar fi cu adevărat interesaţi de puterea celor vreo două-trei milioane de români din Vest, atunci ar încerca să o folosească pentru a “proiecta” puterea României măcar în UE. Or, de la MCV şi Schengen, pînă la proiecte mai mici, guvernele, parlamentele şi preşedinţii României au dat dovadă, pînă acum, doar de o jalnică umilinţă.