Ce e de făcut?

RADU VIDA

Presă slăbită economic. Şi aservită politic. Societate civilă inexistentă, practic. Justiţie în zodia balanţei, cînd influenţele de tot felul îşi spun cuvîntul. Şi înclină talerul.
Cam aşa arată o societate în care politicienii, de toate culorile curcubeului, se întrec în figuri. Şi fac ce vor.

Guvernul, bunăoară, ridică salariile bugetarilor. De cîte ori simte că-i şubred scaunul. Şi le merge. Cei de la privat, care de fapt suportă aceste creşteri, tac. Înghit. Şi preferă munca la negru, condiţiilor de şomaj şi post şomaj. E drept că executivul, care o fi el, are o scuză: muncitorii au dispărut din peisajul financiar al ţării, truditorii agricoli nu contează, iar restul, vorba unui personaj celebru dintr-un film francez: restul? nu au nici o importanţă!

Preşedintele e semi. Adică, nici că, că nici că, că… Ca în scheciul cu pricina. N-are puteri, dar face pe nebunul. Şi nu mă refer neapărat la trecut. Nici prezentul nu… sună bine.
Spuneam într-un editorial trecut că nu mă pricep la Codul Fiscal. Dar, bănuiesc, că acolo, la alcătuirea unui act de o asemenea importanţă s-au adunat cele mai strălucite minţi ale economiştilor din Republică. S-au gîndi. Au pritocit. Şi au dezvoltat un sistem care, firesc, ar trebui să conţină elemente de specific naţional, şi componente ale celor mai avansate sisteme fiscale din lumea asta. Nu s-a auzit nici „pîîîîîîs!” atunci cînd specialiştii au elaborat CF. BNR a fost de acord, preşedintele vorbea de reduceri fiscale şi TVA încă din campanie, mediul de afaceri a spus „da!”. Sigur, nu mă aşteptam ca FMI şi tot felul de trepăduşi de la BM sau BE (bănci de mare respiraţie, cînd vine vorba să-şi scoată cineva capul din mocirlă), nu mă aşteptam, zic, să spună „Da!” Dar peste asta se putea trece. Pînă la urmă, mai avem un pic de suveranitate; dispunem de un gram de independenţă şi, cu hîr, cu mîr, se pot purta şi nişte negocieri cu cei de prin cele zări.

Sincer nu aş fi crezut că preşedintele Iohannis va mîrîi că nu i se ridică salarul, da’ nici să semneze cu două mîini şi un picioruş de la PNL ştergerea datoriilor unora dintre noi. Am şi auzit a doua zi prin troleibuz, că ar fi bine ca nici „cealaltă parte a baricadei” să nu-şi plătească dările. Aşa, de kiki! Că nu vrea ţîfna mea să am salarul mărit (gafă guvernamentală) deodată cu bugetarii… e o parte a aroganţei prezidenţiale, care face de cacao corectitudinea şi, mai ales, echitatea germană. Dar să nu ai nici o opinie fermă faţă de noul Cod Fiscal… mi se pare cel puţin rea-credinţă. (cu toate că acceptul oamenilor de afaceri ar trebui să ne facă să ne gîndim mai bine ce are acest Cod pentru ei şi ce nu are pentru noi, amărăştenii?)

Parlamentul? Ce să mai vorbim?! Această uriaşă maşinărie de generat „obiecte ale muncii” pentru DNA şi alte asemenea, se lăfăie într-o mare necunoscută. Poporul şi întrebările marinăreşti de la Referendum au zis să fie 300, ei s-au … ajustat la 588 şi, acum, preşedintele promulgă noua lege cu 466. Ari’metica absurdului. Reprezentare? Nu! Pentru că nu văd de ce ar trebui să fie mai puţini senatori decît deputaţi. Algoritm? Nu! Pentru că „lipiturile” udemeriste şi alte minorităţi, precum şi reprezentarea diasporei neagă clar vorba politicianistă.

N-am, aşadar, soluţie pentru întrebarea din titlu. Dar dacă continuă aşa, sensurile democraţiei vor fi falsificate, libertatea va fi tot mai restrînsă, iar alunecarea pe toboganul neîncrederii celor ce mai cred în noi, ireversibilă. Numai cu speranţa „unui nou început” la fiecare dată a alegerilor de orice fel, nu se poate trăi. Iar implicarea presei, a societăţii civile, a comunităţii, în general, costă.
Aşadar?!