Câteva picături pentru setea de viață a unor copii

Căutând pe Internet, într-un moment de relaxare, am găsit o povestioară în imagini, pe cât de simplă, pe atât de impresionantă.

Un șofer aflat într-un automobil, vede un automobil ultraluxos. „- Ce bine ar fi dacă aș avea și eu o asemenea mașină”, se gândește el. Un tânăr cu bicicleta vede automobilul și se gândește: ” – Ce bine ar fi dacă aș avea și eu o mașină”. Pe trotuar, un alt tânăr îl vede pe cel cu bicicleta și se gândește: ” – Ce bine ar fi dacă aș avea și eu o bicicletă”. În fine, un băiat aflat într-un scaun cu rotile se uită la tânărul care merge prin fața lui și se gândește: ” – Ce bine ar fi dacă aș putea și eu să merg”.

Cred că puține lucruri sunt mai impresionante decât un copil grav bolnav, întins pe un pat de spital. Problemele noastre de zi cu zi, de sănătate, financiare, sociale, sentimentale, pălesc în fața necazurilor cu care sunt copleșiți acești copii. Este greu de spus cu ce au supărat divinitatea încât să ajungă în asemena situație. Și e imposibil de imaginat prin ce trec, ei și familiile lor. Ce se întâmplă acolo, în lungile zile și nopți de spital, încărcate de tratament chinuitor, de epuizare fizică și psihică, nu știu decât ei.

Societatea nu e prea interesată de ei. Își face datoria ei legală: îi internează într-un spital, le asigură tratamentul medical și cam atât. Uneori cu succes, alteori cu succes moderat, de multe ori fără succes.

Până nu demult, nu știam că există această lume. Sau poate că știam, dar aveam doar o imagine nebuloasă într-un colț al conștiinței, așa cum îmi imaginam că e foamete în Africa sau război în Afghanistan. Doar că lumea asta e mult mai apropiată de noi – sunt copiii noștri. Nu se poate să trecem nepăsători pe lângă ei.

Dilema noastră este: ce putem face pentru ei? Medicii și asistentele din spital fac tot ceea ce pot și ce știu pentru sănătatea lor. Doar că medicina este încă neputincioasă în fața unor maladii necruțătoare. Iar răbdarea, spiritul și psihicul celor care lucrează în spital sunt tăbăcite de grozăviile pe care le-au văzut. Poate că noi, cei veniți dinafara sistemului medical, am putea aduce o boare de aer proaspăt și puțină alinare, fie ea și temporară, acestor copii.

Am acceptat fără ezitare, dar și cu o oarecare teamă, solicitarea de a preda voluntar elevilor spitalizați în Secția de Oncopediatrie a Institutului Oncologic „Prof. Dr. I. Chiticuță” din Cluj-Napoca. Și nu doar pentru că, din când în când, divinitatea se îndură și orele predate se dovedesc a fi utile copiilor, ci și pentru că orice activitate care rupe monotonia zilei în spital este de un real folos pentru psihicul bolnavului. Iar un psihic bun sporește șansele de vindecare.

Chiar știind aceste lucruri, am fost plăcut surprinsă de elevii din spital. Este impresionant cum reușesc aceștia să-și uite pe moment necazurile și durerile și să asculte, să se concentreze, să dea răspunsuri corecte. Și mai impresionant este surâsul lor când revin pentru o nouă oră de predare. Iar atunci, eu uit de oboseală, de aglomerația și gălăgia orașului, de stresul locului de parcare și mă bucur că sunt acolo.

Ce ar mai fi de spus? Sunt conștientă că ceea ce fac eu, ceea ce fac și alți profesori participanți în proiectul “Voluntari pentru educație”, sunt doar câteva picături pentru setea de viață a acestor copii, o rază de speranță pentru ei – că-și vor putea continua drumul în viață, după ce vor învinge boala. Unii chiar au norocul ăsta. În orice caz, pentru noi, profesorii, este o lecție de viață neprețuită, pe care suntem datori să o transmitem mai departe.

Revenind la povestioara de la început, eu aș continua așa: Un copil aflat într-un spital îl vede afară pe băiatul aflat în scaunul cu rotile și se gândește: „- Ce bine ar fi dacă aș putea și eu să trăiesc”.

Prof. Daniela Cristina BĂLĂNESCU