Casa visurilor

Radu VIDA

Cred că de cînd a reuşit să împletească cîteva crengi deasupra capului şi să înfigă patru beţe în solul bătătorit sau să dibuie o peşteră mai acătării, omul şi-a dorit ceva care, pînă la urmă, s-a numit „casă”.

Nu vreau să zic că a fost uşor.
O locuinţă, cît de modestă, cere eforturi financiare mari, iar achiziţionarea ei presupune destulă bătaie de cap. (Nici măcar atunci, cînd Statul îţi oferea, pe gratis, şi într-un timp relativ scurt, un apartament, nu se poate spune că era raiul pe pămînt. Calvarul şantierului, finisajele, mobilatul… toate costau o grămadă de bani.)

Din fericire, s-au născut 25 de generaţii de la schimbarea de regim şi, din… păcate, problema locuinţelor a devenit o ecuaţie cu „n” necunoscute. Tot mai greu, dacă nu imposibil de rezolvat. Ba, dacă e să fim drepţi, covîrşitoarea majoritate a tinerilor chiar n-au nici o şansă să încropească măcar de o garsonieră, cu un confort minim, vreau să spun.

Aparent, Statul nu mai construieşte nimic. Iar locuinţe – cu atît mai puţin. Nu are voie, cică! Dar îşi permite să arunce banii pe tot felul de inutilităţi, ba, se pare, are „liber” de la Bruxelles să construiască biserici, mănăstiri; poate să returneze TVA-ul la tot felul de ticăloşi; are dreptul să cumpere „jucării” pe post de stropitoare, cu găleţică, lopăţică şi şpilhozen pentru delicii prezidenţiale de peste 50.000 euro; după cum poate să aloce bani pentru achiziţionarea de limuzine de lux, case de protocol, excursii exotice pentru ştăbime… Offff, mai ziceţi dumneavoastră!

Dar nu are voie să facă case!
Nici măcar multhulitele blocuri, în care stau majoritatea dintre noi. Nici bidonviluri. Nimic! E drept, construieşte aeroporturi, dar, acolo, în hangare sau terminale, nu se pot caza oamenii din ţara asta. Face cîte o bucăţică de autostradă, dar nu se poate dormi pe linia dublu continuă dintre Turda şi Nădăşel, să zicem. Poa’ să dea şi 11.000.000 euro pe o operă de artă (echivalentul a 220 de apartamente a 50.000 euro fiecare). Ş.a.m.d.

Iar perspectivele sînt tot mai sumbre.
Povestea cu prima casă s-a dovedit a fi un fîs în aspic. Pe lîngă faptul că sună ca dracu’: cine mama ciorii se gîndeşte să-şi ia a doua casă, cînd nu poţi pune faianţă nici în baia de 3)2 m.? Dar: cine are fericirea să găsească un loc de muncă, şi-i plătit cu minimum pe economie, nici nu are de ce să se apropie de o bancă pentru credit. Iar şomerul? Poate să-şi facă rezervare de loc’şor pitit, în boscheţii de la „Hotelul Clorofila”, de la marginea marilor aglomerări urbane. Pentru că, dacă, pînă acum, casele erau scumpe, de acum încolo vor fi şi mai scumpe! Şi tocmai pentru că o ducem aşa de bine, preţurile au luat-o razna. Anul trecut, locuinţele s-au scumpit cu 3,6%. Asta înseamnă că am depăşit creşterea pe care au înregistrat-o, la un loc, Elveţia, Brazilia şi China. E drept că, potrivi indicelui Knight Frank, Ungaria şi Cehia sînt înaintea noastră, cu 4,3 respectiv 3,9 la sută. În schimb, bulgarii, slovenii şi polonezii au avut parte de o cu mult mai mică creştere decît la noi. Şi alţii construiesc, din banii publici, locuri de joacă inutile pentru copii inexistenţi; şi alţii au tot felul de figuri în cap şi ridică puzderie de moschei şi adăposturi pentru migranţi şi-i lasă cu ochii în soare pe propriii cetăţeni; şi alţii cheltuie mai mult pe înzestrarea armatei, decît pentru un cartier, fie el şi sărăcăcios… Dar nu despre capra vecinului e vorba în propoziţie. Ci despre faptul că, la noi, nu se face nimic pentru ca generaţii şi generaţii să aibă o locuinţă.
Cît de cît.