Casă, dulce casă

RADU VIDA

De cînd ne-am dat jos din copaci şi ne-am tîrît spre cele peşteri, „acoperişul” de deasupra capului a reprezentat o preocupare permanentă. Casa a devenit, în scurt timp, o ciudată simbolistică, mărimea şi somptuozitatea ei definind gradul de recunoaştere socială a posesorului.

Nu s-au schimbat prea multe în această privinţă. Pe cînd unii stăteau în bordeie, cu chirpici pe jos, alţii se lăfăiau în palate. Estetica urîtului şi frumosului arătînd diferenţa de status dintre noi şi ceilalţi. Spun că nu s-a schimbat nimic, decît pe ici pe colo, pentru că şi astăzi locuinţele demnitarilor sînt ţinute pe spinarea celor care abia-abia şi-au încropit două camere nenorocite la bloc.

Şmecheria asta cu RA APPS a fost şi este o vacă bună de muls – exageraţiune protejată de o lege strîmbă şi nesimţire crasă. În treacăt fie spus, nici statutul proprietarilor de case de orice fel din România nu este în regulă. Asta pentru că imobilitatea de pe piaţa… imobiliară aduce grave prejudicii… mobilităţii forţei de muncă şi adaptabilităţii la condiţiile de casă de serviciu şi protocol.

Ne-am întors, astfel, la oile noastre, la vilele de lux atît de disputate în aceste zile. Sincer, nu cred că ar fi trebuit făcute  „cazuri” din acest subiect, cu atît mai mult cu cît mingea se află în mîinile legiuitorului, iar obrazul gros se poate… subţia prin fermitate. Dar: pentru că s-a dat amploare naţională unui subiect minor, atît prin numărul de case, cît şi al demnitarilor care le ocupă, vrem să facem cîteva precizări. Dacă tot ne-am vîrît capul în laţul UE, ar trebui găsite formule de legiferare a statutului demnitarilor sau a ceea ce a mai rămas, sporit, din ei, de către alte entităţi decît cele naţionale. Pare o treabă luată din tabloul sumbru al „neamestecurilor” de altădată, dar niciodată – o spun cu toată certitudinea – niciodată, zic, o puşlama ajunsă în vreo funcţie nu va ridica mîna pentru a avea o locuinţă de protocol sau de serviciu, altfel decît pungăşind situaţia şi profitînd cît mai mult de ea.

Lista publicată de actualul Guvern cu cei care deţin ilegal aceste locuinţe de mare… respiraţie arată clar că tot cei avuţi îşi trag locuinţele cele mai de soi, gratis sau la preţuri ridicol de mici.

Sigur că peştele de la cap se-mpute, dar nu vrem să mai deschidem subiectul Băsescu – Casa Mihăileanu – (şi mult-hulitele) vile de protocol. Rămaşi de prin cine ştie ce guverne de încropeală, oameni de afaceri mai mult decît prosperi, cîntăreţi pe strunele orgoliilor de demnitari ş.a.m.d. ocupă nişte spaţii mai mult decît trebuincioase, iar instituţiile la care, cică, lucrează, sau au lucrat, plătesc sume exorbitante pentru chirie şi utilităţi. Sfetnicul de taină Funeriu, spre exemplu, stă în 209,11 mp, iar instituţia prezidenţială îi plăteşte 1.780,31 lei pe lună chiria. Asta, în condiţiile în care ar putea să emane idei pentru pulpana prezidenţială şi de pe creanga 14 din faţa palatului Cotroceni. Şi, între noi fie vorba, ar putea chiar să-şi cumpere, ca orice muritor, oareşce în Ferentari, confort II, la parter. Un altul, Mircea Geoană, zice că stă la vilă de-a moaca, pentru că-şi face şi el una. Şi, pînă atunci, ce bine e să te lăfăi gratis, prin cele spaţii de întors un TIR, nu alta.

Dincolo de exemplele cele mai ciudate, trebuie spus că nu aceste vile reprezintă problema României. E de aşteptat să se pună ordine şi în acest domeniu, fără scandal, dacă se poate, şi cu toată decenţă de care ar trebui să dea dovadă spuma, elita neamului. Trecînd peste glume, e bine de ştiut că aceste case n-ar trebui să existe! Şi, astfel, s-ar elimina şi tentaţiile de păcălire a tot şi toate. Instituţiile care au ca specific mişcările de personal ar trebui să-şi asigure propriile locuinţe de serviciu. Iar protocolul ar trebui, discret, revizuit. Restul – vîndut şi scăpat de o grijă.

Am spus vreo tîmpenie? Nici măcar noutate, din moment ce prin alte ogrăzi, mai europene, asemenea lucruri sînt demult rezolvate.