Cărţile clujenilor: Mircea Vaida-Voevod, Testamentul ultimului conte

Mai puţin productiv ca altădată, cînd era redactor la „Tribuna”, dar mult mai selectiv şi esenţializat, Mircea Vaida-Voevod n-a părăsit decît aparent domeniul predilect al scrisului său, poezia şi romanul, cărora li s-a dedicat în timpul din urmă, lăsînd oarecum la o parte critica şi istoria literară, unde se rostise cu rezultate dintre cele mai semnificative. Om de cultură profund, cu lecturi întinse şi solide, cu o oratorie demnă de marea tradiţie militantă a generaţiei de luptători care au făurit Marea Unire, el ar fi fost destinat, în alte împrejurări, fie carierei universitare, fie celei diplomatice, pentru care avea fler şi vocaţie. Egalitarismul comunist şi lupta de clasă după model sovietic au măturat de pe scena istoriei ultimele noastre familii nobiliare, ajunse la mila cunoştinţelor şi rudelor şi împinse tot mai mult spre proletarizare şi dispariţie. Aşa s-a întîmplat şi cu familia sa moştenitoare a prim-ministrului de altădată, Alexandru Vaida-Voevod, obligată să locuiască prin clădiri dărăpănate şi igrasioase, ca să ajungă mai apoi din castele şi conacurile trufaşe de odinioară în scara ponosită a unui bloc. Degradarea materială e însoţită de ani de recluziune forţată prin gulagurile comuniste, care au sfîrşit prin a impune resemnarea şi deziluzia endemică. Aceasta este în mare povestea „ultimului conte”, respectiv a tatălui său, pe care îl înfăţişează în ultimii ani de viaţă, luptîndu-se alături de Mama Dora, icoană venerată şi demnă, cu necazurile vieţii. Cartea este concepută însă ca un album de familie, cu ilustraţii, vignete, embleme, peceţi, blazoane, diplome, exterioare şi interioare de castele şi scări de marmoră impozante, ca o lume a trecutului reînviat. E la mijloc un fel de „răzbunare a scribului”, adică a amintirii asupra realităţii (aşa cum ne precizează şi motto-ul luat din Tomasi di Lampedusa) spre acelaşi trecut învolburat al propriei familii, cînd din „putere, bogăţie şi faimă”, familia sa, una dintre cele mai vechi şi mai strălucite din Transilvania, mergînd pe urma documentelor istorice pînă în secolul al XVI-lea, să fie posesoare nu de „dosare” potrivite, ci doar „de ruine” ilustre. Această cumplită ironie a istoriei se răsfrînge şi asupra „cronicarului” ceasului de faţă, care mărturiseşte: „Mă simt străin în generaţia mea, m-am născut într-un timp străin, gîndurile mele se adresează mai mult delfinilor decît oamenilor. Am înlocuit realitatea cu o dimensiune paralelă, aparţinînd amintirii trăite sau moştenite.” Acest trecut fantomatic, încărcat de o aură bizară, dă naştere, ca la Mateiu I. Caragiale, unui nou ciclu poetic de „Remember” matein, lucrat în filigran, cu arta gravorului experimentat. E o poezie a amintirii şi a fixării în timp a unor momente memorabile, a unor regăsiri şi înstrăinări ale eului, ajuns în pragul unei acute metafizici a destrămării: „De-o vreme păşesc fără umbră,/ cînd noaptea-n dumbrăvi se îndumbră,/ sînt zbucium de codru bătrîn,/ sînt norul fără stăpîn,/ sînt răzvrătirea din Sine-mi,/ sînt Marele Suflet, sînt Nimeni,/cuvînt fără glas şi-nceput,/citit pe buze de lut”(Nimeni). Partea a doua a volumului e garnisită cu astfel de poeme ale stingerii, amintirii, duratei, rememorării, cutreierate de un timbru aparte, vădind lupta sa „orgolioasă” de a reface momentele crepusculare ale unui timp revolut, ce ne însoţeşte memoria şi nu ne lasă să ne prefacem în istorie fără să-i oferim acesteia zestrea propriului nostru adaos spiritual.

Mircea POPA