Cărţile clujenilor: Ion Cristofor, Pluta Meduzei

Fiecare nou volum al poetului Ion Cristofor este un prilej de întîlnire cu scrisul dens şi concentrat al unui adevărat degustător de valori. După ce şi-a dovedit din plin talentul poetic, Ion Cristofor s-a orientat tot mai mult spre eseistică, ca unul dintre marii devoratori de cărţi ai Clujului contemporan. Pentru el cartea este nu numai un prilej de adîncire a propriilor cunoştinţe, ci şi un act formativ al virtualului său cititor, o ocazie de dialog şi schimb de opinii. Direcţia sa ideală spre care se îndreaptă scrisul său astăzi vizează ceva mai mult: o formă terapeutică de vindecare de relele lumii, de scuturare de griji şi ponoase diurne, de salvare a unei moralităţi exemplare. În acest fel îşi concepe şi structurează el noua carte Pluta Meduzei, cu directă trimitere la simbolul luptei pentru supravieţuire. Or, supravieţuirea prin cultură i se pare singura modalitate viabilă a zilei de azi şi dintotdeauna, văzînd în cartea sa „însemnările unui supravieţuitor şi ale unui om care mai crede în posibilitatea salvării. Altfel spus, autorul acestor rînduri crede că lectura e un mod de a inhiba instinctele canibale, preferînd să digereze cărţi şi idei. Scrisul este, în fond, nu numai un refuz al barbariei, ci şi o invitaţie la lectură, la responsabilitate şi la reflecţie. ”De pe acest postament al unei înalte şi asumate responsabilităţi morale, el îşi construieşte cuprinsul în frumoase destinderi recreative, insistînd pe acele cărţi, diverse ca tematică şi construcţie ideatică, în stare să transmită un mesaj de împlinire şi rotunjire interioară interlocutorilor, să ne facă să trăim în mai mulţi timpi istorici şi în mai multe zone geografice de lectură. Deschiderea volumului se face sub zodia fastă a Echinoxului, revista clujeană care a primenit şi întinerit scrisul românesc prin condeie de mare forţă expresivă, revista clujeană constituind un adevărat creuzet de formare şi desăvîrşire a valorilor, fără de care nu se poate concepe explozia de talente din ultimul pătrar de veac. Cronici şi comentarii la cărţile ultimelor decenii vin să se înşire în carte într-o ordine aleatorie dar bine sudate tematic sub forma ritmului pendular hărăzit creaţiei care transformă ideea de comunicare în „cuminecare”, în împărtăşanie sufletească, de care e tot mai multă nevoie într-o epocă de degradare a autorităţii şi demonetizare a valorilor. Lista scriitorilor abordaţi de comentator conţine comentarii la Andreas Saurer, Guy Debord, Nicholas Catanoy, Ion Caraion, Dinu Flămînd, Marcel Mureşeanu, Constanţa Buzea, Mircea Bîrsilă, Gabriel Stănescu, Adrian ?ion, Octavian Doclin, Ruxandra Cesereanu, Petru Poantă, Maria Pal, Mircea Anghelescu şi mulţi alţii. După cum se poate vedea, el introduce în spaţiul românesc scriitori străini mai puţin cunoscuţi, precum elveţianul Andreas Saurer, preocupat de poezia imaginativă, niponul Minoru Nambara, descoperind cu uimire frumuseţile ţării noastre, israelianul Alfred Hîrlăuanu, interesat să ne ofere o istorie a evreilor, „suedeza” Doina Onica pentru care reflecţia de călătorie e o formă de exprimare poetică, francezul Guy Debord, preocupat de „societatea spectacolului” sau români care vin din anumite zone mai exotice şi care s-au afirmat dincolo de graniţele ţării, precum poetul şi publicistul Gabriel Stănescu, stabilit în SUA, Vetuţa Pop care publică în aromână în Canada, la fel ca poetul Jean Ţăranu, Traian Popescu, un precursor al ideii europene, care, stabilit în Spania, a coagulat în juru-i un grup de conaţionali cu puternice nostalgii pan-româneşti. Lor li se adaugă o altă preocupare vizibilă a autorului: aceea de a promova literatura debutanţilor sau a scriitorilor aflaţi la început de drum cum ar fi cele din paginile ce privesc scrisul Teodorei Jurma, a Oanei Boc, a lui F.G. Predescu sau a Emiliei Tudose. În astfel de cazuri, autorul se dovedeşte nu numai bine informat, venind adeseori cu date revelatorii despre personajele sale, ci şi extrem de plăcut în comentariul critic practicat în formule şi caracterizări pline de supleţe. O pagină critică a lui Ion Cristofor este întotdeauna reconfortantă ca o apă proaspăt adusă de la un izvor din munte. E drept că autorul nu recurge decît rareori la distanţări polemice sau critice faţă de un text sau altul, în general lectura sa fiind una simpatetică, de identificare şi promovare a calităţilor operelor citite şi mai puţin a căutării de vine şi ponoase. În acest fel textul se desface în faţa ochilor noştri ca o oază de urbanitate. Un alt palier al discuţiei îl ocupă acele cărţi „cu cîrlig”, care ne leagă de alte literaturi (e şi cazul antologiei lui Kocsis Francisko despre scriitori maghiari din România sau a lui Mircea Popa despre scriitori francezi din România) aspect ce poate fi subliniat ca o dovadă de deschidere şi rafinament critic în acelaşi timp, pe care eseistul o probează în multe din paginile cărţii de faţă. De reţinut, ca o altă calitate ce ţine de arhitectonica lucrării, inserţia unor texte de opinii, comentarii, meditaţii asupra fenomenului artistic contemporan, pe care autorul le introduce din cînd în cînd ca un fel de puncte de respiro ce nu pot fi ocolite, cum ar fi cele despre poezia la închisoare, drepturile şi libertăţile scrisului (Cilibi Moise), presa pervertită a lumii de azi, puterea birocraţiei, problema aromânească, „transilvanismul” ca un concept „expirat”, pictura lui Vasile Gheorghiţă sau periplul unei călătorii în Ţara Sfîntă. Învăţămintele pe care doreşte să ni le comunice din asemenea „întîlniri” binevenite sînt de mare preţ şi ţin de nevoia reîntoarcerii la izvoarele noastre fecunde (cum este cazul comentariului la cartea lui Vasile Băncilă), la tradiţia noastră luminată, la respectul pentru muncă şi lucrul bine făcut. Iată un astfel de exemplu despre tinerii modeşti şi muncitori din Israel şi cei de acasă: „Nici nu pot să fac o comparaţie cu tinerii de la noi, spălaţi pe creier de televiziuni antinaţionale, de un sistem de învăţămînt „ce produce tîmpiţi!” (după constatarea unui înalt personaj). Ce diferenţă între aceşti tineri israelieni şi răzgîiaţii noştri, ce umplu pînă la refuz restaurantele, cluburile şi discotecile! Îi zăresc, uneori, pe aceşti tineri români, intervievaţi pe diverse canale de televiziune şi constat că doar divertismentul pare să-i preocupe. Sînt noii „juni corupţi” cărora dezmăţul li se pare mereu „super” şi „cool”. Nici o putere vrăjmaşă nu ar fi putut să inventeze o planificare mai metodică, mai perversă, a ratării şi a eşecului existenţial al tinerei generaţii de la noi”.

Cartea lui Ion Cristofor se prezintă ca un mozaic eseistic care invită la lectură şi la cunoaşterea unor texte, cărora el le conferă graţie şi eleganţă.

Mircea POPA