Cartea cu poeme şi… GÂNDURI de Ioan Mircea Corpodean

Neastâmpărat, aproape veşnic „tânăr şi neliniştit”, clujeanul nostru Ioan Mircea Corpodean – cel pe care-l întâlneşti unde şi când nici nu te aştepţi, mereu „pe fază” la faptul cotidian – găseşte, iată, frânturi de clipe pentru un nou volum, intitulat GÂNDURI (Casa de editură Dokia). Căci sunt, cu adevărat, gânduri cele câteva zeci de alcătuiri poematice, ce realizează o călătorie în timp; o hoinăreală printre fragmente de timp suspendat, fotograme din natură ori sisteme metaforice mai mult sau mai puţin originale (de unde şi caracterul vizibil inegal al versificaţiilor) începută prin 1968, trecută prin decembrie 1989, apoi prin anii de după 1990 până în 2015.

Elegiac sau meditativ, operând cu categorii precum clipa, timpul, haosul, jocul luminii şi al întunericului, deşertul/deşertăciunea, cu trimiteri vagi către înţelesurile unor sintagme precum „Sic transit gloria mundi”, în sens contemporan, desigur, invocând alteori datoria, iubirea, pedeapsa, smerenia, bucuria ori tristeţea, promovând o explicită metafizică a luminii iniţiale, naturale, fireşti (poemele din seria Luminilor), uşor licenţios în anumite compuneri (noroc că puţine), Ioan Mircea Corpodean îşi pune pe tavă, cu sinceritate, viaţa, pe cea trecută şi pe cea viitoare. Şi credinţa. Şi iubirea târzie. Şi alter ego-ul, ca în Sunt: „Sunt gura care/ înghite plinul,/ sunt cel care aude/ când doarme,/ sunt cel care cântă/ tăcând,/ sunt cel care pricepe/ când nu înţelege,/ sunt cel care crede că poate/ să facă/ din nimic bici/ şi să pocnească./ Citesc/ şi mă găsesc pe mine./ Ascult şi mă pătrund./ Sunt aluat necopt;/ din tină sunt,/ în tină voi fi iar”. Construcţia simplă, frustă, esenţializată conduce spre câteva reuşite certe: „Din ziuă/ rup clipe,/ din clipe fac/ zile./ Construiesc/ vise/ pentru anii ce vin…” (Clipe). Despre un anume soi de împăcare şi de „je m’enfichism” mai e vorba şi în De ce-aş fi trist? (titlu arghezian, care s-ar fi cerut în ghilimele), pentru ca, în Cuprins, să regăsim insinuată o idee pe care am mai descoperit-o în arsenalul pictorilor, anume că „în timp ce noi măsurăm timpul, timpul ne măsoară” pe noi: „Sunt prea exacte/ orele din noapte./ Cântă ceasul/ melodii de leagăn./ Prin vene,/ râuri roşii./ Să ştii că poţi/ să nu te frângi./ Frumos e tot/ ce te-nconjoară./ Mirat sunt/ că totul e curat/ şi cald./ Vorbesc cu tine;/ o vorbă de la tine/ mi-e de-ajuns./ Mulţumesc timpului,/ că-n el/ încă sunt/ cuprins şi eu!”

Interesantă coperta I, deşi poate într-o cheie prea naivă faţă de conţinutul şi tonul general al versificaţiilor – autoare Laura Toma –, dar reuşit portretul poetului de pe coperta IV, realizat de artistul bucureştean Vasile Pop Negreşteanu.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro