Cântecul cucului, mijloc de a cunoaște mersul vremii

Cucul era considerat în lumea satului o pasăre sacră, pasărea arhanghelului Gavriil, care, spun legendele populare, se întoarce în fiecare primăvară de pe lumea cealaltă și, înainte de a reveni pe pământ, el cântă prima dată în poarta raiului. După credințele românești, cucul cântă doar de la Bunavestire și până la Sânziene, când începe vara și auzea „bătutul coasei”, așa cum reiese și din versurile populare: „Legea ta de cuc bălan,/ Te-am plătit să-mi cânți un an;/ Când o fost la Sânziene/ Tu ți-ai băgat clonțu-n pene!”

Cântecul cucului se crede că este și un bun mijloc de a cunoaște mersul vremii. Dacă încetează de a mai cânta cu mult înainte de Sânziene, e semn că vara va începe mai întâi cu căldură și apoi va fi secetoasă. Pe la Sânziene începe vremea cositului și atunci cucul părăsește țara. În satele românești se mai crede că după Sânziene cucul nu pleacă în țările mai călduroase, ci rămâne la noi, prefăcându-se în uliu. Sub acest chip petrece iarna și așteaptă Blagoveșteniile, când se face iarăși cuc și începe a cânta.

Dacă întâmplător mai cântă cucul și după Sânziene, nu numai că timpurile vor fi rele, aducând foamete mare în acel an, dar, după credința populară, acest fapt aduce războaie grele și alte nenorociri. Astfel, cucul este și pasărea tristeții, a prevestirii înstrăinării, după cum spun si versurile: „Mie cucu’ mi-o cântat/ De jale și de bănat/ Să mă duc din a meu sat”, după cum aflăm din volumul „Obiceiuri tradiționale din Transilvania”, semnat de cercetător Maria Bocșe, editat în anul 2006 de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj.

Grigore SÂMBOAN
consultant artistic, CJCPCT Cluj
Foto: La coasă, la Mărișel – Darius ECHIM