Calendarul, sub vremi

La 100 de ani de la Congresul Panortodox întrunit la Constantinopol între 10 mai și 8 iunie 1923, care a propus îndreptarea calendarului iulian în Bisericile Ortodoxe, chestiunea celebrării Paștelui „într-o zi de duminică, aceeași pentru toți”, ridicată recent de Adrian Papahagi și Teodor Baconschi, a stârnit reacții dintre cele mai diverse, implicând deopotrivă fețe bisericești, teologi, intelectuali, dar și mai mulți „atotștiutori” dispuși să servească sau să țină – în funcție de bătaia… nuielei, la fund -, ba cu Mao, ba cu Țao, ba cu nici unul, ba cu amândoi deodată.

În vreme ce patriarhul și Sfântul Sinod, deocamdată, tac, pe rețelele de socializare au curs și curg, încă, păreri „de bun simț” și injurii deopotrivă, spre „cu bună știință smintirea” dreptcredincioșilor care, nu o dată, se lasă călăuziți în credință mai degrabă de virulența spuselor unui idol sau altul de pe Facebook decât de îndemnul de a fi „treji la minte”.

S-a criticat, între altele, chestiunea pusă de „petiționari” privind faptul că, „în zonele multietnice din România, calendarele școlare și zilele libere legale sunt bulversate”, că „numeroase familii mixte (în care soții au confesiuni diferite), milioane de români  ortodocși trăitori în țări de tradiție catolică și protestantă, numeroși cetățeni români de confesiuni diferite nu pot să sărbătorească împreună, în aceeași duminică, Învierea Mântuitorului”. Dacă în privința corectitudinii sau incorectitudinii argumentelor teologice invocate în favoarea acestei petiții s-au adus deja o serie de lămuriri, nu pot să nu remarc că s-a trecut cu vederea un argument socio-economic similar adus chiar de Sfântul Sinod, în 1924, în favoarea îndreptării (și nu unificării!) calendarului. Adică: Într-un mesaj adresat „clerului și poporului creștin ortodox din România”, prin care explica și argumenta necesitatea îndreptării calendarului din punct de vedere teologic și astronomic, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române venea și cu un argument din sfera economică, greu de ignorat și atunci, ca și acum: „Ne-am dat seama prin studii și prin experiențe anume, că din cauza nepotrivirilor dintre calendare se păstrează în lumea noastră muncitoare două rânduri de sărbători, cum e de pildă nu numai la Sf. Paști și la sărbătorile dependente de el, ci și la Nașterea Mântuitorului, la Bobotează, la Adormirea Maicii Domnului etc., adică la toate sărbătorile fixe, și că prin atâtea zile de repaos i se pricinuiește muncii și economiei românești, concurată cu atâta competință și îndemânare de streini, pagube care, după cam au calculat unii, s-ar ridica, pentru fiecare zi de repaos, la suma de vreo 500 milioane lei”.

Un alt argument adus de Sfântul Sinod, în 1924, pornea însă și de la „marile interese ale statului”: „De la întregirea scumpei noastre patrii încoace – spunea Sfântul Sinod al BOR -, suntem cu toții datori a căuta și a folosi tot ce poate duce la unirea între ei a tuturor cetățenilor acestei scumpe patrii, în care, pe lângă noi, creștinii ortodocși, se numără acum foarte mulți de altă lege. Pe toți acești cetățeni noi ai Patriei noastre, noi, ortodocșii, cari suntem prin numărul și prin calitatea noastră de băștinași elementul de plămădire și de reprezentare al românismului, avem datoria să-i atragem cât mai mult înspre masele românești și să-i alipim cât mai intim de sânul Patriei noastre. Aceasta o cer marile interese ale statului. Și cum calendarul nu pune în joc nici ființa credinței, nici vreo parte însemnată din viața noastră bisericească, am crezut de datoria noastră să ne servim și de el pentru a înlesni în masa tuturor cetățenilor noștri apropierile sufletești și sociale trebuitoare”.

Spunea, 24 de ani mai târziu, în februarie 1948, într-un articol („Ca toți să fie una”) publicat în revista clujeană Renașterea, un anume părinte Ghedeon: „Concesiile făcute de Biserică ordinii sociale sunt acte logice bogat justificate de însuși spiritul Noului Testament: «Stăpânirile sunt de la Dumnezeu», «Supuneți-vă stăpânirilor», «Dați Cezarului ce este al Cezarului…» etc. (…) Am putea spune, chiar, că pe măsură ce a fost docilă cu «partea cezarului», eschivându-se de la imixtiuni, de la târguielile obișnuite vieții politice, ortodoxia a avut bunul prilej de a se fortifica, de a se adânci în procesul de interiorizare, de pătrundere harică spre Hristos, pe tainicele căi ale studiului, trăirii, inspirației și rugăciunii”.

Așadar, nimic nou sub soare. Până una, alta, petiția inițiată de cei doi intelectuali privind „unificarea” (sau îndreptarea?) calendarului a fost semnată deja de peste 9.000 de persoane. Că fiecare – și cei care au semnat și cei care nu – înțelege ce vrea sau ce poate din toată povestea, este, și acesta, un adevăr. Dar nu neapărat „adevărul Calendarului”.

Monica TRIPON