Călători în libertatea celui care deschide un adevărat tărâm

• anamneza lecțiilor ziditoare ale Mitropolitului Bartolomeu •

Creația literară a scriitorului Valeriu Anania a suscitat varii analize și a determinat mărturii, precum cele adunate la încheierea volumului de Poeme (Limes, 2006), din care vreau să amintesc exprimarea lui Gavril Șerdean „clasicul adevăr” (Vatra, nr. 4, 1971) pentru a o alătura, peste ani, celei formulate de pr. Ioan Pintea „format în duhul clasicismului” (Un om pentru eternitate, Râmnicu Vâlcea, 2012, pp. 158-163) și aceasta pentru faptul că adesea mă opresc la Călinescu și urmăresc în magistrala sa Istorie a literaturii române proiectele de autor ale lui Eminescu, a lui Voiculescu și cel al lui Valeriu Bartolomeu Anania și nu pot să nu le compar și nu pot să nu văd cum cresc din unul în celălalt flori și dorințe nestăvilite de a face „saltul către interjecție” (Noi, nr. 2, februarie 1970) și să nu mă întorc anamnetic la Heidelberg, la mormântul din care crește un copac cu două brațe ce se deschid înspre cer, la mormântul lui Hölderlin.

Dar acum nu despre acest univers de creație literară voiesc a mărturisi, ci despre așezarea mea întru fericire prin decizia părintelui Bartolomeu de a mă lua cu dânsul în unele dintre călătoriile sale, iar azi e vorba despre o călătorie înspre medievalul palat german al Ludwigsburgului plecând de la Blaga, prin urmele lui Gojdu, prin ecourile simfoniilor lui Mozart și adăstând pe malul Dunării, la Linz, pentru a mânca în tihnă precum pe vremuri de căldură, el și ei, sub „ulmul lui Mircea”. Era o călătorie în libertate, anamnetic ne comunica fericirea fugii în libertate. Iată de ce propun un chip al mitropolitului, acel chip al căutătorului genezelor, cel care te ajută să crești drept în înțelepciunea Tatălui care Se dăruiește, și apoi „șabatizare” în simfoniile mozartiene, visând pe coridoarele reci ale mânăstirii Sankt Petru de la Salzburg. Ca să crești drept ai nevoie de repere, ori pentru repere a adunat Rotonda plopilor aprinși, cei care- ți luminează calea, dar a adunat și a fost mereu preocupat să adune de mai la adânc, a coborât „ca un sprinten Pegas” printre nori spre înțelepciunea ce mărturisește că „oamenii domnesc, dar nu-s stăpâni,/ ci sunt sclavii zilelor de mâini/”, iar ieșirea din această sclavie se realizează „îmbrăcând un alb stihar” și făcând din tine însuți astăzi / acum un nou altar. Coboară înspre orizonturi dacice și getice, dar sufletu-i se plimbă pe la Brâncoveni, pe la Mihai Viteazul, pe la Ștefan și de la ei adună verticalitate și fermitate. În virtutea firii celor două începuse drumul acesta înspre Occident.

Reiteram acum în gândul meu un moment de întoarcere spre vremile din anamneze, deoarece urmărisem cu vreme în urmă modul parcă distant de abordare a emblematicului (pentru Cluj) chip de poet și filosof – Lucian Blaga. Fuga înspre tărâmul libertății se realizează uneori prin adăstare în ludic, de pildă la „patinat cu Blaga” pe Bisericii Ortodoxe, ori simțirea unei mâini așezate pe umăr când tu stai liniștit într-o stație de tramvai în plin București, da, o mână care, ca la patinaj, vrea să fie mereu deasupra, și totuși, părintele meu spiritual – de care mă despărțeau patruzeci de ani și o mulțime de daruri – revine asupra celui invocat și mărturisește că Blaga avea o hipersensibilitate, pe care mulți nu o au, și că aceasta îi oferea posibilitatea accesării „celuilalt tărâm”, și de aceea rămâne fascinant, rămâne pentru mine ca un om ce a crescut la marginea primordiilor și care a crezut că le va cuceri. Față de el mitropolitul a exprimat cuvinte minunate la locul genezei sale la Lancrăm. Mi l-am amintit pe Blaga deoarece primul punct al călătoriei era Budapesta, o oprire la Ambasada noastră din Ungaria pentru o discuție informală cu privire la fundația Emanuil Gojdu. Acum am înțeles că nu ești cu adevărat liber dacă temeliile culturale îți sunt ocupate, îți sunt distruse. Prin 1991 slujisem la Capela românească din clădirile moștenirii Gojdu, dar nu știam în acea vreme nimic despre această moștenire. Știam însă câte ceva despre Emanuil Gojdu, cunoșteam faptul remarcat de istoricul Victor Jinga, ce spunea că „Emanuil Gojdu a voit și a putut să fie în multe feluri: iubitor de bani și generos, bun român și apologet maghiar, a împăcat oportunitatea cu idealismul…, împăca luxul cu traiul și vorba simplă, era podgorean care bea numai apă, nu detesta costumul național românesc, dar se simțea înălțat purtând pe cel unguresc, maestru al conciliatorismului și practician al unor intransigențe, cu incontestabile sentimente naționale…. El a trăit în cumpăna maghiarismului cu românismul… fiind un bun exemplu ce dovedește că e bine să ne situăm de timpuriu pe un drum anumit de gândire, al sentimentelor și al activităților orientate înspre realizarea nevoilor firești ale ființei noastre, fără a leza interesele altora. Să nu dușmănim pe nimeni, dar nici un moment să nu încetăm de a fi noi înșine”. Pasajul Gojdu era deja dorit de către cei din partea ungară; îmi spunea bătrânul preot că îi oferiseră o sumă de bani, din care inițiase restaurarea corpului de clădire în care era Capela; totul era în veșmânt de lucru. Atunci am crezut că e o atitudine nobilă, acum, când ne îndreptam de la graniță spre Ambasadă, călăuziți de o mașină de protocol, realizam cât de bine a fost gândit totul. Încă nu înțelegeam bine atitudinea Înaltpreasfinției Sale, o întâlnire cu Irina Comarovschi – ambasadoarea noastră în Ungaria, ce putea să schimbe, la ce putea folosi? Pe Excelența Sa o mai întâlnisem pe când era în misiune în Polonia. Organizaseră o reuniune științifică dedicată muncii filocalice a părintelui Stăniloae datorată lucrării lui M. Bielawski Maciej – Părintele Stăniloae, o viziune filocalică despre lume. A fost o reuniune reușită, Varșovia a fost interesantă și totuși nu prea puteam intui ce ar putea face, zarurile păreau aruncate de cei doi protagoniști politici Tăriceanu și Ungureanu. Cu toate acestea, am primit o lecție despre ceea ce însemnează să fii liber și despre cum se comportă un om liber, care voiește ca gândul său nobil să ajungă la destinatarii principali: se adresează sincer și deschis funcționarului de la MAE care are în fișa postului său îndatorirea de a raporta. A fost o discuție amicală, la o cină de lucru, la reședința doamnei ambasador, luau parte încă doi ierarhi. Înaltpreasfințitul Părinte Bartolomeu a prezentat poziția beneficiarilor testamentari ai Fundației și a precizat faptul că inițiativa mediului politic încalcă prevederile testamentare și că dacă va fi nevoie vom merge până la Strasbourg și până la Haga pentru a ne câștiga drepturile. Reuniunea s-a terminat târziu în noapte, urmând ca dimineața să plecăm, devreme, spre Salzburg. Ne aștepta Mozart, era îndătinatul festival Mozart și ne aștepta Domplatz și mânăstirea catolică la care vom găzdui.

Lecția libertății, a responsabilității și a civilizației în zona intersubiectivității. Când a văzut că la graniță suntem așteptați de o mașină de protocol a zâmbit pe sub mustață, dar nu a zis nimic, de fapt a merge cu înaintemergător prin toate localitățile rurale nu este mare lucru, dar fie! Am observat apoi atenția deosebită acordată doamnei ambasador și surpriza de a exista la ambasadă și un reprezentant al Patriarhiei, dar a arătat doar maniere alese, de o încetățenită civilitate și diplomație. În cadrul cinei și-a transmis toate mesajele, plecând de la cel care mărturisea că știm bine unde se încadrează chestiunea testamentară din punct de vedere istoric și juridic, că știm că poate este un pic târziu, dar că suntem dispuși să ne ducem până la forurile europene, și că deocamdată vom încerca românitatea parlamentarilor noștri. Irene Comarovschi a fost o gazdă excepțională, foarte calculată și abil apologetă a lui MRU, fără a sugera vreun sorț de izbândă. Seara s-a încheiat târziu cu exprimări extrem de protocolare, cu părintele Ștefan priveam și ne minunam de lecția de echilibru diplomatic a Înaltpreasfinției Sale, aveam impresia uneori că își va da drumul la vreo cavalcadă a nemulțumirilor. Nu a fost așa, le aduna pe toate pentru mesajul pe care avea să-l scrie parlamentarilor. Despre acest mesaj se scria: într-o luare de poziție fără precedent, reprezentanții Bisericii au cerut ieri Parlamentului să voteze împotriva proiectului cuplului Tăriceanu – Ungureanu de uzurpare a „Fundației Gojdu” (Evenimentul zilei). În mintea mea răsună ecoul cuvintelor lui Emanuil Gojdu – „ca fiu credincios al Bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-am născut Român, iubirea ce am către națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul nației mele” (E. Gojdu, 1862), de aceea „Senator român, nu trăda”.

Lupta s-a încheiat precum știți, în 2005 s-a semnat acordul de înființare a Fundației româno-maghiare, iar cele mai multe dintre bunuri au fost înstrăinate. În urma acestui gen de fapte nedrepte Leul Ardealului a inițiat organizarea Fundației Bartolomeu care să dea Domnul să crească la puterea celei inițiate de Gojdu și să fie tămăduire rănilor produse acestui neam de trădătorii săi.

La Salzburg a fost o atmosferă minunată, ne-am odihnit la abație, am bătut străzile orășelului lui Mozart, am gustat ciocolata renumită și am coborât adânc în medievalul European, dar am văzut și am înțeles lecția managementului turistic excepțional, am reținut ordinea cazonă și totuși firească și ne-am gătit, după achiziționarea integralei Mozart, să plecăm înspre Baden Würtenberg.

Momente de un festivism liniștit, întâlniri cu episcopul locului, o vizită la Diakonisches, întâlniri cu confrații români de la Stuttgart și vizitarea complexului de asistență social de la Ludwigsburg. Au fost momente importante pentru noi, cei tineri, care voiam să adunăm ceva pentru specializarea noastră de Asistență socială, am reușit să punem bazele unui proiect de practică pentru studenții noștri, apoi am văzut palatul și viile din jur, peste tot gentilețe și disponibilitate. Spre seară am avut prilejul să ieșim împreună cu ierarhul nostru spre a trăi în tihnă libertatea responsabilă a Occidentului, clipe de înălțare și anamneze, pentru noi, ziditoare. Atât de frumoase au fost clipele acestea încât nu mai știu cum a fost drumul de întoarcere, cert este că am reușit să zidim ceva.

Pentru rădăcini trebuie să te lupți, iar când vei fi învins să le răsădești tu din sudoarea ostenelii tale.

Acest periplu european prin libertatea responsabilă mi-a dat posibilitatea să reiterez câteva dintre reflexiile părintelui Stăniloae: „În Occident, înțelegerea relațiilor între oameni s-a mișcat între individualismul care separa în mod rațional pe oameni, fără să-i unească în profunzime, și între o unitate panteistă (Eckart, Bohme), care anulează originalitatea și valoarea eternă a persoanelor, la români modelul acestor relații îl dă satul, în care nu e nici individualismul separatist, nici dictatura care disprețuiește persoanele, ci le unește într-o comuniune care prețuiește identitatea ireductibilă a fiecărei persoane”. Am reușit să înțeleg unicitatea persoanei, că ea te poate împlini, te poate crește în sine, că ea poate fi și este izvor euharistic pentru tine. La toate acestea putem adăuga serile de neuitat de la Cluj, Bistrița și Nicula, discuțiile părintești ce treceau de granița celor patruzeci de ani care erau între noi și libertatea pe care ți-o încredința atunci când îți simțea creșterea conștiinței responsabilității. Cu el am învățat să fiu liber! Dar și că „înrădăcinarea în spațiul propriu implică în ea apărarea cu disperare a acestui spațiu”, apărarea și revitalizarea rădăcinilor faptelor bune, cele care erump și de dincolo de glie, de dincolo de mormânt.

Acest simțământ al responsabilității este de fapt izvorât din tezaurul pământurilor ce-și leagă numele de Brâncoveni, pe care-i cântă în scriere fantastică, de Mircea, de Mihai, de Ștefan (ce minunat pelerinaj am făcut la Putna!) și apoi de Kipukua, de Apter, de Hoțul de mărgăritare, din toate acestea înțelegem încă odată că „pelerinajul și jertfa se cer nu pe altare străine de cult, ci la stâlpul caznelor scrâșnite”. Vom adăsta, măcar eu și încă câțiva, la altarul Capelei de la Nicula, la locul în care Oravițzan și-a lăsat pecetea celui care de la crucificat a trecut la semnul biruinței și doarme liniștit acolo unde a ostenit spre neadormirea ființei neamului său!

Călător prin libertatea responsabilă a lecțiilor părintelui și stăpânului nostru Bartolomeu!

Pr. prof. univ. dr. Ioan CHIRILĂ