Ca şi cum…

Exact!

Asta e chintesenţa condiţiei existenţiale a omului azi. Şi cine mă contrazice s-o facă, dar ştiu, oricum, că-i adevărat.

Trăim bezmetic făcînd greşeli peste greşeli, ca şi cum asta ar fi regula progresului şi a fericirii. Parcă e „musai” ca fiecare generaţie să repete aceleaşi greşeli, ba mai grav, să „le perfecţioneze”! Adică să le facă şi mai mari şi mai dese şi „mai şi”!

Trăim stresaţi, foarte stresaţi chiar, ca şi cum n-am şti ce risc uriaş incumbă asta. Căci, în mod cert, plătim cu sănătatea sau chiar cu viaţa, bieţii de noi!

Trăim grăbiţi, foarte grăbiţi, ca şi cum n-am fi conştienţi că zorim astfel pasul spre expierea cea implacabilă. Şi asta în loc să savurăm nu doar ziua, ora, minutul, ci chiar secunda. De fapt, sîntem conştienţi? Eu nu cred, după cum ne comportăm chiar şi cei mai inteligenţi dintre noi. Se vede clar cum inteligenţa nu-i tot una cu înţelepciunea, din păcate, şi care începe cu conştientizarea şi asumarea a ceea ce ai greşit, dar şi cu dorinţa de a nu le mai face. Altfel este ridicol şi revoltător ca şi ăla ce zice: „Îmi asum ce am greşit!”.

Trăim în ură, în mare ură, ca şi cum asta ne-ar aduce vreun folos cît de mic. Nu ne aduce niciunul! Căci ura este cauza sigură a îmbolnăvirilor (produce o chimie acidă în trup, scade imunitatea şi lasă liberă calea microbilor şi viruşilor), a conflictelor, a nefericirii. De fapt, am putea face un curs sau o sută despre ce belele face ura şi asta în lumina noilor descoperiri din Ştiinţele contemporane. Religia ştia asta demult.

Trăim în mocirlă şi ne bălăcim ca şi cum am fi într-o piscină azurie, curată şi proaspătă şi ne hlizim scuzîndu-ne: „Toţi fac la fel!”. Nu toţi! Şi nici la fel! Căci unii au ajuns acolo din vina noastră şi se străduie din răsputeri să scape, căci nu-s de acord în nici un chip.

Trăim în prezent, uitînd complet de trecut, de tradiţii, de obiceiuri, de identitate şi ne pliem ca proştii pe ale altora. Cine îşi uită rădăcinile să nu se mire că e smuls de vînt şi dat de-a dura! Ca şi cum n-am şti …

Trăim fără să ne pese de viitor, căci foarte mulţi nu realizează că viitorul începe, categoric, azi! Alţii, tot mulţi, zic: „După mine potopul!” – căci tîmpeniile spuse de-un rege, fie el Ludovic XV, nu-i aşa, sînt păstrate cu sfinţenie şi nu pricep de ce. N-am progresat deloc? Nu ne-a venit mintea la cap? Vedeţi ce-nseamnă cînd nu cunoşti Istoria? Ca şi cînd nici asta n-am şti …

Trăim periculos, foarte periculos şi tremurăm ca varga cînd auzim de cîte-un atentat, ba-l şi vedem la TV. Deocamdată. Doamne fereşte! – mă grăbesc să zic. Dar cum s-a ajuns aici? Ca şi cînd ai putea crede că-s „jocuri distractive” de societate care vin, trec şi cu asta basta. Şi cu asta basta, facem în continuare acelaşi lucru, prost, tîmpit, grav şi ilegal. Şi mai ales cu bună ştiinţă.

Trăim urît, oricît de bogaţi am fi sau oricît de săraci, aici sau aiurea, în palat, vilă sau bloc. Căci pentru toată lumea stresul e mare, munca grea (excepţie hoţii de diferite calibre, clase sociale şi culori politice!), ritmul cu care Istoria îşi învîrte acum roata este ameţitor, poluarea e năpraznică şi nu te poţi reîntoarce în păduri! Mai ales că noi le-am cam bărbierit bine, de fraieri ce-am fost … Ca şi cum asta nu ne-ar costa un întreg dezechilibru creat, extrem de greu şi anevoios de reparat.

Trăim pocit, căci nici măcar nu ştim să ne distrăm, unele concerte (multe!) sînt doar răcnete aiurite de pitecantropi sau demenţi, unele cărţi (multe!) sînt veritabil gunoi, unele reviste (multe!), la fel, unele programe TV (multe!) sînt timp pierdut, noneducaţie sau chiar ştergere de creiere, dacă nu chiar „atac la neuron”, poţi să nu te cruceşti cu jale? Ca şi cum atîta ar fi destul! …

Trăim ca nişte roboţi: vezi pe stradă oameni cu ochii goi, încruntaţi, obosiţi, încrîncenaţi, fără pic de zîmbet, mulţi cotropiţi de gînduri şi griji rele, vorbind singuri pe bune sau nu, mă rog, unii la celular, cu gesturi mecanice, parcă neomeneşti, căci lipseşte şi e atît de evident, căldura umană a comunicării reale. Degeaba, ca şi cum nu e niciodată autentic! N-are cum fi!

Trăim prefăcuţi şi lecţia se învaţă de mici şi se învaţă bine. Ne prefacem şi ne purtăm ca şi cum ne pasă, dar de fapt ne doare fix în cot, căci nimeni nu contează în afară de „Eu-Eu-Eu şi familia mea!”. Mă rog, aici intră de obicei şi amantul sau amanta şi temporar, foarte temporar „colegul de gaşcă” cu care „te caţeri”. Cînd omul e sus, cu contul lui gras cu tot, evident îi dă şi lui una la cap „de-l scoate din schemă”, ba deseori aşa se-ntîmplă şi cu nevasta şi chiar cu amanta, căci, ce vreţi, cresc atît de repede „prospăturile” astea!

Trăim în virtual, destul de mulţi, ca şi cum n-am şti precis ce-nseamnă: însingurare – alienare – dezumanizare – nefericire. „Ei şi?” – spun corurile reunite de „grăbiţi”, prea grăbiţi în trecerea prin această lume. Nu-i timp!” – răspund aliniindu-se, alţii, de parcă asta ar fi o scuză. Una-i să foloseşti tehnologia şi alta e să devii sclavul ei, aducîndu-i ofrandă însuşi condiţia ta de om.

Trăim atît de nesigur pe acest Pămînt, bîntuit de stihiile uriaşelor noastre prostii, dar ne umflăm în pene, lăudîndu-ne, linguşindu-ne, premiindu-ne chiar pentru una, pentru alta, ca şi cînd am fi absolut invulnerabili şi nemuritori. Sau mai rău: ca şi cînd n-am conta!

Stela-Maria IVANEŞ