Bust a lui Horthy Miklos inaugurat în Parlamentul Ungariei

Partidul extremist ungar Mișcarea Patria Noastră (Mi Hazánk Mozgalom) a amplasat marți într-o sală a Parlamentului de la Budapesta un bust al lui Miklós Horthy, dictatorul fascist ale cărei decizii au dus la exterminarea a mii de evrei, dar și cetățeni români, în cel de-al Doilea Război Mondial. Evenimentul a fost organizat în contextul împlinirii a 72 de ani de la Diktatul de la Viena când Nord-Vestul României a fost anexat Ungarie horthyste.
Opoziția parlamentară a criticat dur atât amplasarea statuii de către partidul extremist, dar și pasivitatea partidului de guvernământ Fidesz față de acest eveniment.
Bustul din bronz de 57 de centimetri este opera lui Attila Csák.

Din toate punctele de vedere, actul de la 30 august 1940 la Viena a fost un dictat. Deși s‑a vrut să fie un arbitraj, nu a fost decât un simulacru prost regizat. Prin acest act samavolnic s‑a rupt din trupul României și s‑a încorporat Ungariei partea de nord‑vest a Transilvaniei, în suprafață de 43.492 km2 cu 2.667.000 de locuitori din care 52% români, 37% maghiari, 5,7% evrei, 2,8% germani.
Ziua de 30 august 1940 a fost cea mai neagră zi din viaţa poporului din Transilvania. E ziua în care, prin Dictatul de la Viena, ni s-a luat aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei printr-o hotărîre samavolnică, arbitrară şi odioasă, a două ţări fasciste, Germania şi Italia, prin complicitatea Ungariei horthyste, beneficiara acestui rapt teritorial.

Teritoriul cedat, conform înţelegerii convenite, urma să fie predat în mod paşnic în 9 etape şi zone, pînă la 13 septembrie 1940, la miezul nopţii, pe măsura retragerii armatei române, iar primele trupe de ocupaţie ungare urmau să treacă frontiera în cursul dimineţii de 5 septembrie 1940.
În aceste condiţii, la 5 septembrie 1940, armata şi autorităţile de ocupaţie ungare au început să cotropească teritoriul românesc obţinut prin Dictatul de la Viena. Ungaria a aruncat aici o putere militară cifrată la 300.000 de oameni, în afara poliţiei, jandarmeriei şi a altor forţe înarmate. Dincolo de caracterul demonstrativ menit a-i încuraja pe unguri şi a-i intimida pe români, înţelesul real al acestei desfăşurări de forţe cu totul disproporţionate a fost acela al unei adevărate expediţii de pedepsire a populaţiei româneşti din acest teritoriu.
Tot în ziua de 5 septembrie 1940, Horthy Miklós şi Pál Teleki, primul ministru al Ungariei, intră în Satu Mare în fruntea unei coloane a armatei ungare, într-un ceremonial întreţinut cu multă grijă.
„Proclamaţia” citită la mitingul din centrul oraşului Satu Mare, organizat cu prilejul „eliberării” oraşului, cei doi „conducători” incită la acţiuni criminale, inumane împotriva populaţiei româneşti. Să cităm cîteva pasaje din Proclamaţie:
„Viteazul de Baia Mare, Horthy Miklós, guvernator Pál Teleki, au trecut frontiera de la Trianon.
A sosit ora mult aşteptată de a scutura jugul greu şi puturos al românilor. Iată că putem călca din nou pe pămîntul sfînt al Ungariei de Vest şi al Ardealului.
Aproape că nu a existat comună sau oraş din nordul Transilvaniei care să nu fi dat tributul de sânge ocupanţilor unguri. Au excelat prin cruzimea lor, crimele, maltratările săvîrşite la Trăsnea, Ip, Ciumărna, Şimleul Silvaniei, Zalău, Camăr, Cosmiciu de Sus, Huedin, Cluj, Mureşenii de Cîmpie, Cătina, Belin, Zăbala, Breţca, Sărmaş, Prundu Bîrgăului, Moisei ş.a.
Dintre masacrele în masă săvîrşite de ocupanţii unguri, cele de la Trăsnea şi Ip, judeţul Sălaj, sînt ieşite din comun prin ferocitatea lor.
Masacrul de la Trăsnea, din 9 septembrie 1940, a fost declanşat în urma instigării grofului Baji Ferencz, care dorea să pedepsească românii din comună, ce, în urma Reformei Agrare din 1921, şi-au construit locuinţe pe fosta moşie expropriată şi pe cei indezirabili din partea veche a comunei.

Rezultatul masacrului de la Trăsnea: 263 de români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrîni), morţi şi răniţi. Dintre aceştia au fost identificaţi 90 de morţi.
În noaptea de 13/14 septembrie 1940 şi în zilele următoare, valul terorii a continuat pe meleaguri sălăjene. În această veritabilă „noapte Sfântului Bartolomeu”, echipe de soldaţi unguri, însoţite de formaţiuni paramilitare ale aşa-zisei gărzi naţionale (Nemzetõrség), precum şi de circa 25 de elemente şovine, horthyste, din localitate, au atacat pe neaşteptate populaţia românească, lipsită de apărare din comuna Ip, masacrînd-o. Relatînd modul în care a fost comis acest masacru, un document care reconstituie tragicul eveniment consemnează că în acea noapte, pe o ploaie torenţială, i-au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut pînă la sînge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgîndu-le unghiile, apoi, fără a ţine seama de sex şi vîrstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile, în plus, au fost batjocorite, iar copiii spintecaţi …
Cadavrele au fost cărate apoi cu căruţele, unii încă mai respirau şi îngropaţi într-o groapă comună, peste care au turnat 400 kg var şi apoi pămînt. Au căzut victime acestui odios masacru 157 de români, copii, bătrîni, femei şi bărbaţi nevinovaţi. (Teroarea horthysto-fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei, septembrie 1940 – octombrie 1944, Bucureşti, 1985).
Oficialităţile de la Budapesta, încercând să ascundă adevărul despre aceste monstruoase crime, au dat tot felul de comunicate contradictorii şi nefondate.
Concomitent cu teroarea exercitată asupra populaţiei româneşti ajunsă sub ocupaţia ungară, prin violenţe, asasinate, masacre, regimul horthysto-fascist a aplicat o politică de stat, oficială, de alungare, expulzare, obligîndu-i pe români să se refugieze în România, ca mijloc premeditat pentru schimbarea forţată a raportului numeric dintre naţionalităţi în favoarea populaţiei maghiare. În conformitate cu această politică, a urmat expulzarea masivă a intelectualilor de la oraşe (jurişti, profesori, medici, artişti, funcţionari, împreună cu familiile lor), a preoţilor şi învăţătorilor de la sate, în aşa fel încît multe dintre bisericile româneşti să fie închise sau demolate, şcolile desfiinţate, casele şi locuinţele celor plecaţi în bejenie să fie ocupate de colonişti aduşi din Ungaria – peste 500 de mii în perioada 1940-1944. În cîteva zile din luna octombrie 1940 au fost expulzaţi de către autorităţile maghiare 11.519 intelectuali români, printre care şi episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei.
Expulzările au fost însoţite de mari dislocări ale populaţiei româneşti, mai ales în judeţele Bihor, Sălaj şi Satu Mare. Sute şi mii de români, sate şi comune întergi (Macea, Diosig, Horea, Scărişoara, Sălard, Gelu, Baba Novac, Lazuri, Ienculeşi ş.a.) au fost „curăţate” de români, obligaţi să le părăsească. Coloane nesfâşite de căruţe, mii de oameni mergînd pe jos, sau înghesuiţi şi încuiaţi în vagoane de marfă, au fost trecuţi forţat peste graniţă.
Pentru populaţia românească, regimul ocupaţiei horthyste a creat un întreg sistem de închisori, lagăre de concentrare, tabere de muncă forţată, în care au fost concentraţi 70 de mii de români, iar după 23 iunie 1941, zeci de mii de români au fost trimişi pe frontul de Răsărit în prima linie drept carne de tun.
Aceste crime şi atrocităţi comise împotriva populaţiei româneşti în perioada ocupaţiei maghiare asupra Trasilvaniei de Nord, 1940-1944 – nu pot şi nu trebuie uitate. Nu putem uita sutele de martiri ai Ardealului care s-au stins în tăcere, în lacrimi fierbinţi de sînge. Ele trebuie asumate de cei care le-au săvîrşit.