Responsabilitatea

Parabola „talanților” ne spune ca un „om bogat” a plecat în locuri depărtate și înainte de a pleca a împărțit slujitorilor săi din bunuri (talanți), în dorința de a le vedea înmulțite la întoarcere. Unuia i-a dat zece, altuia cinci, altuia unul singur.

La întoarcerea „omului bogat”, cel care primise zece „talanți” a adus alți zece, câștigați prin truda lui, și tot așa ceilalți au adus un câștig stăpânului lor. Dar cel cu un singur „talant” a adus înapoi talantul, spunând ca s-a temut să îl folosească. Mâniat, stăpânul a luat talantul și l-a dat celuia care avusese din început zece, iar pe sluga leneșă a aruncat-o în „întunericul cel mai din afară”. Este o parabolă foarte amenințătoare și care necesită explicații.

Există în fiecare dintre noi o anume tentație, până la un punct firească și direct emoționantă, de a ne da „importanță”. Atunci când această tendință rămâne în limitele bunului simț și modestiei, ea este de folos, căci arată căutare și trudă în a ne află și împlini rostul pentru care am fost aduși și lăsați în ființă. Dar, de multe ori, această înclinație de care vorbeam este exagerată, prilej de a cădea în trufie și, încă mai adesea, în ridicol (mai ales acest lucru se întâmplă bărbaților bătrâni care, de multe ori, ajung să exaspereze cu exemple în care rolul de frunte îl au chiar ei, și sfaturi trufașe și lipsite de interes, depășite; femeile, datorită faptului că sunt mai smerite și că întotdeauna sunt devotate copiilor, sunt mai ferite de această primejdie, căci, iubindu-și copiii, acceptă senin prezentul și nu insistă asupra „importanței” experiențelor trecute). De fapt, în ultimă analiză, este vorba de încercarea de a justifica darurile și timpul ce ne-au fost date, modul în care ne-am folosit „talanții” și chiar truda de a înțelege menirea pentru care acești „talanți” ne-au fost hărăziți.

În primul rând, trebuie să fim convinși, încredințați că tot ceea ce avem și, încă mai vârtos, tot ce are importanță absolută, sănătate, inteligență, putere, înfățișare, este dar și, deci, tot în dar trebuie înapoiat. Darurile primite trebuie întoarse prin trudă și jertfă personală și asta înseamnă nu „opera” ori „realizarea” repede sortită uitării, ci milă și identificarea cu aproapele în suferință. Din nou trebuie arătat că acesta este chiar rostul împărțirii „inegale” a talanților. Fără această „inegalitate”, mila și jertfa omenească nu s-ar putea vădi între oameni. Căci mila asta înseamnă, dragoste lucrătoare. Aparenta „inegalitate” a împărțirii „talanților” este dovada dragostei fără margine și deplin egale pe care o are pentru noi toți și pentru fiecare dintre noi Acela care poate și știe când să vânture împărățiile nedrepte ale acestei lumi ca pleava. Dar aici mai este un aspect foarte important și adesea neglijat.

De ce a fost luat „talantul” celui care l-a îngropat în pământ și, mai rău, de ce a fost aruncat cel căruia îi fusese dăruit în „întunericul cel mai din afară”? Răspunsul este: deoarece a tăgăduit ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a încrezut în acest ajutor, nu a crezut că Dumnezeu este „cel care lucrează minuni”. Deci a dat dovadă de stare „căldicică”, a păstrat „talantul”, dar l-a ascuns, nu s-a avântat în lucrare, a primit darul degeaba. Iar Dumnezeu l-a pedepsit și, mai exact, l-a lepădat de la Fața Sa, exact pentru lașitate, pentru neîncredere. A fost lepădat pentru „șmecheria” lui prudentă, deoarece a vrut să fie sigur că nu va putea fi tras la „răspundere”. Deci, a preferat să stea „căldicel”, nu s-a încrezut în Cel care îi dăduse, din capul locului, „talantul”, nu a ajutat pe unul mai nevoiaș, într-un cuvânt, nu a făcut nimic. (Și mai avem un exemplu de aspră pedepsire a unuia care nu a făcut nimic, bogatul „nemilostiv” din parabola lui Lazăr). Căci Credința este nădejdea în cele nevăzute, dar făgăduite de Dumnezeu.

Dumnezeu nu îi iubește pe cel leneși și, mai ales, îi disprețuiește pe cei lași, pe cei călduți, pe cei care se conformă cu duhul veacului. Dumnezeu vrea ca oamenii să conlucreze cu El, în „sinergie”. Acesta este și motivul pentru care la Liturghie se aduc drept daruri nu struguri și boabe de grâu, se aduc vin și pâine; cele date de Dumnezeu preschimbate prin contribuția omenească. Este, aici, o profundă și cutremurătoare învățătură și avertisment. Faptele oamenilor au consecințe: acum și în viața veacului ce va să vie.

Alexandru NEMOIANU
Istoric, USA