Biserica – Taborul mistic pe care se desfășoară minunea Schimbării la față

La 75 de ani de când Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, înlănțuită – și-a aflat libertatea interioară desființată -, s-a ancorat mai adânc în Ființă, martirizată – a ieșit înviind la lumină, noi, cei de azi, ne întrebăm: „Ce a făcut-o să reziste? Ce scut a pus amenințării vieții? Cum a pășit ferm prin temnițe și catacombe?” Meditația la Sărbătoarea Schimbării la Față, semnată: E. Lemeny (Pr. dr. Emilian Lemeny, fost decan al Academiei de Teologie din Cluj), în ziarul oficial al Eparhiei de Cluj-Gherla, Curierul Creștin, Nr. 14-15, Anul XXX, din 15 iulie – 1 august 1948, relevă răspunsul: Prin Isus, prin credință!

Se afirmă în articol: „Misterul de pe Tabor continuă și azi: Biserica e Taborul mistic, pe care se desfășoară minunea Schimbării la față. Isus și-a manifestat divinitatea în fața celor trei Ucenici privilegiați; aceeași divinitate se manifestă azi în fața lumii, în viața Trupului său mistic, în viața Bisericii. Ce e de fapt Biserica în principiul și seva ce-i dă viață, în formele de manifestare externă, dacă nu o neîncetată arătare a Mântuitorului? Într-un mod real și substanțial în Sfânta Euharistie, apoi în reflexia acestui mister în toate manifestările cultului, ale rânduielilor ceremoniale, ale cântărilor și simbolurilor din care se compune, în toate oficiile ce se desfășoară în viața liturgică.

Cuvântul cel Întrupat se schimbă în strălucire în fața ochilor noștri. Isus se arată într-o formă spirituală prin unirea sa neîntreruptă cu acest mare Trup, al cărui suflet El este, căruia îi dă viață, îl călăuzește, îl sfințește. Biserica, în dezvoltarea și expresia vieții sale ca societate, este, de asemenea, o manifestare sensibilă a măririi Mântuitorului. Ea se arată în întâmplările care se desfășoară în viața Bisericii, apoi în ierarhia cea sfântă, oglinda măreției, a puterii de stăpânire, a fecundității preoției lui Hristos. Ea se arată în viața sfântă de virtuți a credincioșilor, în eroismul carității lor, a smereniei, a răbdării și cumpătării, a mortificării și resemnării. Ceea ce au văzut ucenicii cei aleși pe Tabor, vedem și noi azi: pretutindeni Fața Sa strălucește înaintea noastră, dar strălucește în măsura credinței noastre. «Dreptul meu din credință va fi viu» (Evr 10,38).

Ucenicii, cât au putut cuprinde, au văzut pe munte gloria lui Hristos. De aceasta a fost nevoie «ca, dacă Îl vor vedea răstignit, să cunoască patima cea de bunăvoie» (Imnografia sărbătorii). I-au așteptat încercări grele, dar în mijlocul lor trebuia să-i călăuzească, să-i întărească lumina Taborului.

Așa azi în Trupul mistic, același Tabor călăuzește. Isus de bunăvoie a pătimit și pătimește pe cruce și în Trupul sau mistic. În întuneric luminează aceeași lumină de pe Tabor, mică fărâmă a strălucirii neumbrite a Luminii cele veșnice. Mărturii au fost atunci Moise și Ilie, Legea și Profeții. Aceleași mărturii întăresc și azi, cu autoritatea lor, misiunea divină a Răscumpărătorului. Și sub acest aspect, Biserica continuă misterul Transfigurării: Isus ni se arată, înconjurat de mărturiile divinității misiunii sale, și ne dă o chezășie puternică, o temelie nezdruncinată, a chemării și destinului nostru. E, înainte de toate, caracterul supranatural al religiei pe care a întemeiat-o, al miracolelor cu care a întărit-o, al glasului Părintelui care a confirmat mărturia Legii și a Profețiilor: «Acesta este Fiul meu cel iubit» (Mt 3,17). Scriptura și Tradiția, monumentele revelației, ne arată viața și prerogativele Fiului lui Dumnezeu. E același Moise și Ilie, care continuă să-I dea același omagiu. Isus se revelează fără încetare, și cu cât Biserica se îndepărtează în timp de la leagănul său și își trăiește viața peste veacuri, cu atât dovezile și mărturiile originii sale devin tot mai pline de lumină, de putere și de adâncă convingere.

Isus s-a arătat plin de mărire divină în fața celor trei Ucenici, dar s-a revelat într-un mod și mai intim prin uncțiunea harului său. A lăsat să picure în inimile lor din acel torent de mângâieri ce izvorăște din Inima Sa divină și cu care bucură pe aleșii Săi din Cer. Răpit pe aripile acestor inundări cerești, Petru nu s-a putut stăpâni să nu exclame: «Doamne, bine ne este nouă a fi aici» (Mt 17,4). Revărsare de mireasmă, – pe care lumea cu ale sale nu o cunoaște – întâlnită mai întâi sus pe Tabor și perpetuată în sufletul celor ce caută intimitatea lui Isus! Isus e pentru sufletele celor ce Îl iubesc un izvor de pace, de mângâiere și de bucurie. Li se împărtășește, stăpânindu-le cele mai intime fibre ale sufletului, aflându-și sălaș în inima lor, copleșindu-le cu acel simțământ de stăpânire sfântă, pe care nicio bucurie pământească nu o poate egala: «Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu mine» (Apoc. 3, 20). Mărturie acestui cuvânt sunt viețile sfinților, experiența lăuntrică a celor iubitori de Dumnezeu. Ce sunt viețile sfinților cu acele extaze și elanuri de iubire, dacă nu neîncetate comunicări intime ce se revarsă din Inima lui Isus, prin care își comunică prezența, se face să fie simțit în inimile prietenilor săi, pentru a le susține curajul și a-i mângâia în încercări. Misterul Schimbării la față se reînnoiește spre folosul lor. E adevărat, puține sunt aceste suflete privilegiate, cum și pe Tabor numai trei Ucenici au fost. Dar nu fiindcă Taborul ar fi prea greu de urcat, ci pentru că cei mai mulți ne mulțumim cu ceea ce aflăm la poalele acestui munte.

Evanghelistul termină relatarea acestei întâmplări, observând că după ce și-au revenit Ucenicii din acel extaz, «ridicându-și ochii lor pe nimeni n-au văzut, decât numai pe Isus singur» (Mt 17, 8). Acum nu mai aveau nevoie de mărturia lui Moise și Ilie, ca să creadă în El; au auzit mărturia Părintelui: «Acesta este Fiul meu». Isus a rămas acum singur în fața lor.

Aceasta este pentru noi temelia vieții creștine: Isus! El e piatra ce e pusă în capul unghiului, pe care e așezată toată clădirea credinței; e centrul spre care se îndreaptă toată firea; e sufletul tuturor dogmelor noastre de credință. Cine crede în Isus, crede în toate ale Sale; cine nu crede într-un lucru al Său, nu crede în Isus. Cine crede în Isus, e de la Dumnezeu. Credința creștină e credința în Isus, viața creștină e viața în Isus. Toate ne vorbesc despre El; toate ne amintesc de El; toate ne invită să-L iubim, să-I slujim, să-L preamărim. Cine Îl pierde pe Isus, a pierdut totul. Cu ce L-am putea înlocui? E vorba de Trupul său mistic”. (E. Lemeny).

V.S.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut