Biserica Română Unită în „luminile” lunii mai: identitate și martiriu

Identitatea umană, religioasă, națională, decurge din marea succesiune a generațiilor. Ea nu se prezintă ca un spot publicitar, nu prin excludere, mândrie grosieră sau plasare într-un spațiu superior față de ceilalți oameni, celelalte religii sau națiuni. E doar acel „Eu sunt” originar, rostit de Dumnezeu, ce a străbătut veacurile conferind sevă de viață și bogăție identitară existenței umane. El stă la originea imensei diversități de azi și se rostește la fel de simplu cum florile lunii mai îmbracă în frumusețe natura ce reînvie. „Eu sunt” e amintire despre trecut și privire cu speranță la viitor, e prezent însuflețit de Viață.

Eu sunt”, a rostit, ilustrând identitatea propriei Biserici într-un spectru al vieții și reînnoirii, publicistul greco-catolic Alexandru Pintelei (1972-2019), după cum urmează: „Luna mai, timp prin excelență al creșterii și revigorării întregii creații, pentru credincioșii greco-catolici – parte din marea vie a Domnului – este un timp de reper prin conotațiile cu totul deosebite atât pe plan spiritual, cât și pe plan istoric și identitar.

Prin toată istoria sa, «Biserica Greco-Catolică a devenit o mărturie grăitoare a unității întregii Biserici, arătând că ea include în sine valorile instituțiilor, rituri liturgice și tradiții ecleziastice provenind pe căi diferite din aceeași tradiție apostolică» – spunea Papa Ioan-Paul al II-lea (n.n. astăzi sfânt al Bisericii Catolice) în anul 2000, la Tricentenarul Unirii Bisericii Românești din Transilvania cu Biserica Romei. Într-adevăr, Unirea în credință cu Scaunul Apostolic al Succesorului lui Petru, departe de a reprezenta o «dezbinare», s-a dovedit a fi un fenomen de complementaritate între cele două Biserici, a Răsăritului și Apusului, o manifestare a ideii de apartenență la aceleași valori primordiale, o revenire la modul de trăire al comuniunii din primul mileniul creștin. În concret, contactul moștenirii răsăritene cu spiritualitatea latină nu a făcut altceva decât să îmbogățească tradiția vie a Bisericii. Păstrând nealterată întreaga tradiție a Răsăritului creștin, sufletul credinciosului greco-catolic s-a arătat deschis, în mod natural, înspre ceea ce împărtășeau toți fiii Bisericii Universale. Astfel, Calea Crucii, Rugăciunea Rozariului, devoțiunile la Preasfânta Inimă a lui Isus, la Inima Neprihănită a Preacuratei Fecioare, pietatea deosebită pentru «sfinții lumii întregi» fac parte din identitatea creștinului greco-catolic.

Episcopii martiri și mărturisitori ai Bisericii Române Unite – în decursul slujirii lor pământești, au văzut și au trăit atât momentul de triumf, din 1918, cât și răstignirea înverșunată, din 1948, a propriei Biserici – au știut ce înseamnă a fi greco-catolic, ei sunt cei care au cunoscut linia de convergență, nu de ruptură dintre «plămânii» creștinătății. Începând cu Episcopul Inochentie Micu-Klein, «Biserica Unită a fost singura instanță capabilă să elaboreze, pentru români, o doctrină de emancipare politico-națională, coerentă și mobilizatoare, un program de acțiune valabil, în linii mari, până la 1918», afirma istoricul și academicianul Camil Mureșanu. În acest proces se distinge, prin amploare și consecințe, ceea ce s-a petrecut, în luna mai a anului 1848, pe Câmpia Libertății. Pregătirea spirituală a mișcării revoluționare din Transilvania își are baza în Unirea religioasă de la 1700. Prin trimiterea tinerilor clerici la școlile din Apus, cu deosebire la Roma, aceștia au luat cunoștință de latinitatea și continuitatea românilor pe aceste pământuri. Din cunoașterea istorico-filologică s-a dezvoltat pregătirea politică, argumentele istorico-filologice fiind folosite în scopul obținerii drepturilor politice. Miile de absolvenți ai școlilor greco-catolice blăjene au răspândit aceste idei pe întreg cuprinsul Transilvaniei, preoții pătrunzând până în cele mai mici cătune, iar ceilalți intelectuali, așezați cu deosebire în orașe, au format acolo puternice nuclee ale românismului. Pentru desfășurarea Adunării Naționale de la 3/15 mai 1848 a fost desemnat Blajul – și nu vreo altă așezare transilvană –, Catedrala lui Inochentie și Câmpia Libertății. Convocarea, în lipsa altor posibilități de difuzare, a fost făcută de teologii seminarului și elevii claselor superioare ale școlilor blăjene, trimiși în toate satele să lanseze chemarea la Adunare. Deși, pentru a exprima deplina unitate a neamului, s-a decis ca Adunarea să fie prezidată de către cei doi Episcopi români, Ioan Lemeni de la Blaj și Andrei Șaguna de la Sibiu (acesta din urmă abia numit în funcție, în februarie 1848), totuși, rolul conducător în organizarea și desfășurarea Adunării le-a revenit lui Simion Bărnuțiu și George Barițiu, vicepreședinți, și lui Alexandru Papiu Ilarian, secretar, toți fii ai Bisericii Române Unite.

Dar, pe firul răsucit al istoriei, a mai fost o lună mai, însă aflată sub semnul amenințării și nefrățietății, tot pe Câmpia Libertății. La Centenarul Adunării Naționale de la 3/5 mai 1848, organizată la Blaj, de autoritățile comuniste, la 15 mai 1948, Ierarhilor greco-catolici li s-a interzis să i-a cuvântul. În schimb, a vorbit Mitropolitul Nicolae Bălan, care face apel la întoarcerea «în Biserica străbunilor noștri dinainte de 1700, în Biserica și credința strămoșească a țării noastre (…). Ca urmaș al vechilor mitropoliți ai Bălgradului (…), îndrept către voi (…), o chemare caldă de părinte, să vă întoarceți acasă!». «Blândă chemare», însă înlăcrimată urmare. Peste doar șase luni, Biserica luptătoare era sortită să devină Biserica tăcerii și a martiriului.

Astfel, în mod cu totul special, luna mai este prilej de comemorare a Episcopilor mărturisitori ai credinței. Preasfințitul Vasile Aftenie (n.n. astăzi fericit al Bisericii Catolice), în momentul prigoanei era Episcop Auxiliar la București. Deosebitele sale calități, ușurința cu care se apropia de oameni, i-a determinat pe uneltitorii distrugerii Bisericii Române Unite să-l creadă o pradă ușoară. Însă răspunsul lui a fost hotărât: «Dragii mei frați, credința noastră nu e o cămașă pe care s-o iei noaptea și s-o dai jos dimineața. Nu pot nega ceea ce am propovăduit o viață întreagă». Neacceptând compromisul, a trebuit să urmeze calea martiriului. A murit, torturat, la Ministerul de Interne, fără a fi judecat, la 10 mai 1950, fiind apoi înmormântat în Cimitirul Bellu din București.

Preasfințitul Alexandru Rusu (n.n. astăzi fericit al Bisericii Catolice) a fost întâiul Episcop al celei mai noi Eparhii greco-catolice, cea a Maramureșului. Deși se afla în «domiciliu obligatoriu», departe de Ardeal, în urma Liturghiei ținută în fața bisericii Piariștilor din Cluj, în august 1956, a fost judecat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru instigație și înaltă trădare. Închis la penitenciarul din Gherla, s-a comportat și acolo cu aceeași ierarhică demnitate, însă viața dură de temniță i-a grăbit sfârșitul și, îmbolnăvindu-se grav, la 9 mai 1963 a trecut la cele veșnice, nu înainte de a-i binecuvânta pe toți cei din jurul lui, părtași ai acelorași suferințe. A fost înmormântat în cimitirul deținuților din Gherla, fără niciun serviciu religios.

Înalt Preasfințitul Iuliu Hossu, Păstorul Eparhiei de Cluj-Gherla (n.n. astăzi fericit al Bisericii Catolice) a condensat în viața sa, ca nimeni altul, momentele de triumf și de durere ale neamului și, deopotrivă, ale Bisericii sale. Pin el a rămas pentru posteritate Cronica Răstignirii Bisericii Greco-Catolice, dar și speranța nezdruncinată în renașterea ei, mai viguroasă, «din durerile marei încercări». A trecut la Tatăl la 28 mai 1970, în Spitalul Colentina, fiind înmormântat – în mare grabă de către autoritățile comuniste – în Cimitirul Bellu-Catolic din București. Este întâiul Cardinal al neamului românesc.

Înalt Preasfințitul Arhiepiscop și Mitropolit Alexandru Todea, cel de-al doilea Cardinal al românilor, a avut cinstea și marea mângâiere de a conduce și reorganiza Biserica Română Unită cu Roma ieșită din catacombele persecuției. După o lungă suferință pricinuită de anii grei de temniță și de privațiuni, a trecut la Domnul la 22 mai 2002. Rămășițele sale pământești odihnesc acum în fața frumosului iconostas din Catedrala mamă a Blajului. Cu toții au știut «cui au crezut», pentru ce au suferit. Lupta lor s-a încheiat, misiunea creștinilor greco-catolici de astăzi continuă, fiindcă «Biserica lui Inochentie nu poate pieri decât odată cu Neamul Românesc»”.

V.S.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut